Nu eram membru de partid, dar asta nu avea nici cea mai mică importanță. Toate cadrele didactice trebuiau să participe la ședința periodică în satul vecin. Probabil nu doar ca să cotizăm!

Periodic, ne încolonam lângă gardul casei lui nea Gheorghe ca să așteptăm cursa de la ora 5, și să mergem la școala din satul vecin.

Alți călători nu erau, cei care veneau de la oraș ori coborau la noi, ori mai rezistau încă cinci minute de legănat printre hârtoape. Cum a ajuns cursa, cum am năvălit ca turcii în autobuz.

Școala era ceva mai mare decât a noastră și era condusă de secretarul de partid. Cei care v-ați născut mai târziu, precizez că este vorba de unicul partid existent înainte de 89, cel al comuniștilor.

Soția secretarului de partid, așa cum era de așteptat, făcea parte din comitetul de conducere al organizației de bază. O figură severă, picura de atâta responsabilitate.

Fiind persoană importantă, responsabila stătea în prima bancă, cu ochii fixați pe toa`șu soț, secretar de partid. Ceilalți după rang și funcție, unii mai înghesuiți, alții mai comod, s-au așezat în băncile elevilor.

Politicoasă, m-am așezat în ultima bancă, nevrând să-i deranjez cu nimic. Aveam în față ziarul, cât o foaie de cort, al partidului comunist român, din care ar fi trebuit să conspectez ideile principale. Pe prima pagina era cuvântarea comandantului suprem, rostită cu nu mai știu ce ocazie dacă nu chiar la ceva congres.

Secretarul de partid a ascultat raportul nevestei despre prezența cadrelor la ședință, după care a luat cuvântul și a tot vorbit, plin de entuziasm despre importanța evenimentului, apoi ne-a pus întrebări. Așa, ca la școală. De fapt, chiar eram la școală.

Degeaba m-am pus eu în ultima bancă. Normal că m-a văzut. Doar elevul crede că se poate fofila în ultima bancă. După ce ajungi la catedră, la înălțimea de douăzeci de centimetri peste nivelul podelei, realizezi că ai o vedere ca în palmă!

-Tovarășa din ultima bancă!

-Prezent!

Și mi-a pus o întrebare din cuvântarea de pe prima pagină. Pe atunci vedeam bine și fără ochelari, așa că am ales răspunsul cât ai zice pește din coloanele ziarului. Am și citit cursiv, chiar cu dicție.

-Data viitoare vă rog să vă pregătiți mai bine! Citiți foarte frumos, dar aici nu vă verificăm la citit! Da? – a declamat foarte serios secretarul de partid.

M-am simțit luată la rost, ar fi trebuit să-mi pun cenușă în cap, dar am preferat să tac. E drept că nu de bună voie și nesilită de nimeni, ci convinsă mai degrabă de cotul colegei de română. ”Dă-i pace!” – părea să-mi dea de înțeles.

Aș fi vrut să-i zic toa`șului că, eu, nici măcar n-aș avea ce căuta acolo, nefiind membru de partid, dar să fiu și luată la rost că nu m-am pregătit din directivele secretarului general de partid! E chiar prea de tot!

Ce-i drept, aveam o vechime considerabilă ca ”tânăr comunist”, adică membru în Uniunea Tinerilor Comuniști (UTC), dar asta nu însemna mai mult decât mersul obișnuit al lucrurilor. Dacă un elev învăța binișor, în clasa a II-a sau a III-a primară era făcut pionier cu cravata roșie. O bucată de material roșu, mătăsos sau de nylon în formă de triunghi, prins cu un inel de plastic transparent era semnul distinctiv că ești pe calea cea bună.

Ți s-a explicat asta atât de clar încât cei care nu au fost admiși în rândurile pionierilor, deși și-ar fi dorit foarte mult, cădeau în depresie. Cunosc un astfel de caz. Din fericire cravatele se găseau în comerț, așa că maică-mea a cumpărat una și i-a oferit unei fetițe care plângea de necazul de a nu fi fost admisă în rândurile pionierilor. I-a atras însă atenția, ca să n-o poarte decât în afara școlii, cravata ei fiind una specială! Ce fericită a fost biata fetiță, i-a trecut și febra și boala care a țintuit-o la pat!

Într-o zi de toamnă, după ce am împlinit 14 ani, am avut onoarea de a fi primită în rândurile ”uteciștilor.” Am primit un carnețel roșu, cu coperțile cartonate pe care scria cu litere aurii Carnet de membru. ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” suna îndemnul de pe prima pagină și mai departe nici nu era nevoie de altceva decât de 12 rubrici pe an pentru bănuții donați lunar pe post de cotizație.

La 14 ani ți se pare normal să fii ales ”utecist”, că doar cei care nu învățau bine și aveau nota scăzută la purtare nu erau admiși! Dar de aici până la ședința de partid…era cale lungă!

Greu de crezut, dar am reușit să nu depășesc acest stadiu! Am rămas tânăr comunist, chiar dacă am compus și procese verbale în care am consemnat cu mare acuratețe până și luările de cuvânt, chiar dacă nu aș fi putut participa la ședințe, nici dacă aș fi vrut! Dar le-am scris.

De ce nu? Jules Verne a călătorit cumva în jurul Pământului?

Revenind la ședința din satul lui Moise, am înghițit gălușca și am tăcut. Câțiva tovarăși s-au întors cu chiu cu vai, răsucindu-și gâtul ca să vadă mai bine cine e cititoarea care nu s-a pregătit din directivele partidului. După ce s-au lămurit, au continuat cu răspunsurile celor care, vechi combatanți fiind, au vorbit despre marile realizări sub conducerea partidului, despre cincinalul în patru ani și jumătate, declamând lozincile ca pe apă!

După ședință, obosită, flămândă, dar plină de elan patriotic am așteptat ultima cursă spre oraș ca să mă ducă acasă. A doua zi o luam de la capăt, fără ședință de partid, dar cu alte provocări ale vieții de cadru didactic navetist!