În oraşu-n care trăiesc români şi maghiari deopotrivă, un băiat şi o fată vorbesc bilingv în maşină…am comis această parafrază distrată de ineditul conversaţiei. La început mi s-a părut că aud frânturi din discuţia a patru tineri, apoi mi s-a părut ciudat că replicile rostite în limba maghiară se potriveau cu întrebările puse în limba română. Pauzele între replici erau condimentate cu „ţucături” sonore. Cum nu se cade ca o doamnă respectabilă să se întoarcă de curiozitate, ca să vadă ce se întâmplă în spatele ei, m-am mulţumit să deduc doar, lăsând totul pe imaginaţia mea deloc săracă! La o frână neanunţată în traficul aglomerat al orei de vârf, m-am trezit întoarsă pe călcâi, aşa că am văzut sursa vocilor bilingve. O fată cu părul lung, castaniu, cuminte prins la spate cu o agrafă ca un fluture, nu părea mai mare de primul an de liceu şi un băiat, brunet, înăltuţ, în an terminal de liceu, după cum vorbea de festivitate şi cabană.”Tu nu mă iubeşti!” -„De igen!” (ba da). „Mă duc cu ei la cabană…” -„Soha! Soha!” (niciodată) Şi tot aşa, „pupat piaţa independenţi,” până la prima staţie, unde au coborât amândoi. Concluzie: amândoi înţelegeau limba celuilalt, dar fiecare vorbea propria limbă maternă. E un mod de a păstra identitatea naţională sau pur şi simplu se distrau, că tot se poartă bilingvismul! Încă mă amuză şi acum: Szeretsz? (mă iubeşti?).Te iubesc!