Omul nou adică multilateral


Ca să nu ne stricăm la cap de atâta știință și cultură generală, ministerul Educației ne-a rezervat și niște ore de practică. În clasele primare și în generală aveam ore de atelier, chiar în școală. După ce am mai crescut ne-au trimis ba la completat hărtii pe la Primărie, ba la împachetat piese de antenă de televizor, la o fabrică adevărată.

Întrebarea mea eternă, la care încă n-am primit răspuns a fost: cum au reușit să facă prima fabrică? Văzând ce înseamnă niște hale mari, pline de tot felul de utilaje, cabluri, piese, numai șuruburi câte sunt, cine le-a gândit, le-a făcut și cum au putut să facă utilajele cu care să producă apoi tot felul de unelte, mașini, case prefabricate și așa mai departe?

Eram eu curioasă, dar nu atât de tare încât să mă fi visat țesătoare cu soțul tractorist așa cum ne învățau manualele școlare. A nu se înțelege că aș avea ceva împotriva țesătoarelor sau că am ceva cu tractoriștii. Orele de practică erau ca o gustare din viața clasei muncitoare. Un titlu de film liniștitor: Clasa muncitoare merge în Rai. Eu nu m-aș fi grăbit!

După orele de școală, ne-am dus în cadru organizat la o fabrică din oraș. Am schimbat sarafanele cu niște halate albe și am intrat în șut. Așezate lângă o bandă rulantă așteptam să vină una după alta cutiuțele în care trebuia să punem care ce avea în cutia mare pe lângă scaun. Eu puneam pe numărate 6 șurubele de un fel, alta vreo patru mai măricele, iarăși altcineva o bucată de metal, un suport, adică piese din care se putea face o antenă TV de pus pe acoperișul blocului.

Trebuia să fim atente să nu le greșim, să nu lăsăm vreo cutie fără piese…iar ele veneau fără oprire. Câteodată banda ni-l aducea pe tovarășul maistru cocoțat gugulici, ca să ne numere dacă suntem toate și dacă lucrăm cu seriozitate. La capătul benzii era cea care verifica să nu lipsească nimic din cutie, iar alta închidea cutiile. Când grămada de cutii risca să se dărâme, opreau banda ca să le ducem într-un loc anume. Așa ne mai dezmorțeam și noi.

Bineînțeles că în hala aceea mare se fabricau și alte aparate și piese, nu doar antene. În pauză ne aventuram pe la alte secții prin apropiere, cu precauție, ca să nu ne rătăcim cumva. Ce m-a îngrozit mai tare decât zgomotul surd al mașinilor sau monotonia, era… gura muierilor! Îmbrăcate cu halate albastre, bârfitoare și atât de slobode la gură, cum rar mi-a fost dat să aud.

Toamna ne-au mai dus și la munci agricole. Să vedem și viața la țară, altfel decât în romane. Îmi amintesc de culesul cartofilor…panica și țipetele când dintr-o groapă a țâșnit un șoricel…sau războiul cu ardeii grași. Ardei mari, nu știai dacă sunt mai grași sau mai verzi, pentru că te lua sughițul dacă te nimerea careva cu un exemplar bine dezvoltat între omoplați! La părăsirea câ,pului de luptă ne-au verificat gențile ca nu cumva să fi furat vreun ardei din avutul obștesc!

Am mai participat la o acțiune, aș zice nonsens. Eram plasați pe câte un munte de știuleți de porumb, pe care îi aruncam ceva mai incolo, formând un alt munte de știuleți, după care ne-au îmbarcat pe autobuze și ne-au adus înapoi la oraș! Ce anume a fost, sau ce a vrut să fie? Într-o zi liberă de toamnă? Cine știe?

Așa s-a călit oțelul, era titlul unui roman pe care niciodată n-am ajuns să-l studiem, dar știu sigur că era subiect de bacalaureat! Așa ne-am călit noi, generația de sacrificiu pentru formarea omului nou, multilateral dezvoltat.

-va urma sau nu-