Așa cum a spus autorul, ultima postare de pe blog s-a referit la ziua mea de naștere! Fără să menționez data, spun că felicitările curg de la comemorarea ”Zilei debarcării în Normandia”. Un pic de mister nu strică!
Am încercat să scriu ”mulțumesc” la fiecare urare în parte, inclusiv azi … pe messenger, pe Whatsapp, pe pagina de socializare. De ce să nu recunosc, am o senzație plăcută de a constata că sute de oameni și-au sacrificat cel puțin câteva secunde din viața lor ca să-mi trimită un gând bun!
La cererea publicului, adaug și niște poze! Ca dovadă că nu m-am născut neascultătoare. Glumesc! Am devenit, pe parcurs!
În imaginea de mai jos avem un fundal galben de portocală netratată după recoltare. O vază de sticlă groasă, grea, albastră, cu mânere portocalii, ca să se vadă bine, pentru evitarea unor posibile accidentări. Sub vază un mileu alb, lucrat cu grijă de mama, în minutele în care stătea pe lângă autoclav, păzând instrumentarul pus la sterilizare.
În vază cinci fire de trandafiri, de cele mai frumoase nuanțe dintre toate culorile de trandafiri care au fost cultivați pe pământ vreodată! Surpriză previzibilă, dar plăcută!
Pe lângă vază, o farfurie cu reprezentanții fructelor de sezon: banană din Ecuador, kiwi din supermarket, mere din Polonia și România, portocala din Grecia. Mâncarea și tortul sunt în frigider.
Una dintre cele 16 milioane de monede comemorative emise în ianuarie 2016 este moneda mea de 2 euro.
Această monedă a fost emisă cu ocazia comemorării celor 200 de ani de la înființarea Oesterreichische Nationalbank.(OeNB)
În greutate de 8,5 g, moneda confecționată la interior din nichel-bronz, exterior din aliaj de cupru-nichel, pe față are un desen realizat de designerul belgian Luc Luycx.
Pe monedă sunt redate în relief pe stânga, Mercur, zeul comerțului, iar în dreapta intrării în sediul cemtral al Băncii Naționale a Austriei stă Fortuna, zeița norocului și a prosperității, cu un corn al abundenței în mână.
Pe inelul exterior al monedei sunt douăsprezece stele reprezentând statele Uniunii Europene.
Astăzi sunt 20 de țări europene în care 346 de milioane de europeni folosesc moneda Euro. Aceasta a fost lansată pe 1 ianuarie 1999 în 11 țări, inițial în mediul virtual, ca peste trei ani să fie introdusă și bancnota în circulație.
În curtea școlii din satul cu nume de pom fructifer, în pauză i-am surprins pe elevii mei cum făceau galerie celor din clasa a VII-a. Cei din a V-a chibițau și aplaudau reușita participanților la un joc cu aruncarea monedei. N-am înțeles despre ce era vorba, dar bănuții cu care aruncau mi-au atras atenția. Erau bănuți vechi, tocmai potriviți colecției mele numismatice.
Ați ghicit! Am confiscat bănuții, sfătuindu-i pe copii să-și găsească o îndeletnicire mai potrivită pentru curtea școlii.
Zilele trecute am dat din nou peste știri scrise pe genunchi: Ai această monedă în casă? Om te-ai făcut! Pe internet bănuțul se vinde cu…și urma o cifră colosală!
Autoarea a confundat sezonul cu fazonul! Dacă se vinde ceva ce am și eu, nu mă îmbogățește cu nimic, dacă nu găsim cumpărător! Dacă știrea s-ar fi referit la disperarea colecționarilor care ar da o sumă imensă pentru un exemplar care nu se găsește decât rătăcit printr-un sertar la mine…Dar așa…
Colegul nostru de blog, vrăbiuțe.blog colecționează monede de 2 euro, din cele mai rare, din ediții restrânse. La fel cum timbrele , ilustratele pot fi adevărate enciclopedii, la fel de distractiv este și numismatica. Doar 3 monede de 2 euro am găsit deocamdată în colecția mea, dar a fost interesantă navigarea pe internet pentru identificarea lor. Totodată am aflat o mulțime de lucruri interesante începând cu anul când au fost emise, în care țară, din ce material, ce gramaj au, cine le-a desenat …și nu în ultimul rând cu cât se vinde, sau dacă e ”stoc epuizat” deja!
Nu a fost unul cumpărat de mine. A fost lăsat ca o moștenire alături de multe ilustrate, reproduceri, cărți și reviste. Aveam să aflu mai târziu de ce se comportă atât de ciudat Nicoleta.
În perioada aceea cei care visau să treacă dincolo de cortina de fier, ori fugeau din țară ori își plăteau cu bani grei libertatea pentru reîntregirea familiei .
Vecina noastră de la parter împreună cu fiica sa adoptivă, Nicoleta, fără să ne pună în temă, într-ao vacanță au plecat într-o excursie. Până la Budapesta nu era mare scofală, fusesem și noi de vreo două ori, dar de data asta era vorba de altceva.
După vacanță, au trecut câteva săptămâni a sosit o ilustrată din Viena…apoi s-a făcut liniște. Nu era greu de ghicit că de la Viena nu puteau decât să meargă mai departe, până la Munchen în Germania.
Clasorul în schimb îl mai am. În centrul urbei era o Filatelie de unde cumpăram plicuri cu timbre. Trebuiau să fie intacte, cu marginile crestate, fără urme de deget pe partea lucioasă…Dublurile se dădeau la schimb. Este o adevărată enciclopedie o astfel de colecție de timbre! Coliță? Nu mă pricep nici acum, n-am avut încă timp să studiez, dar îmi place și acum să le admir cu lupa în mână acele miniaturi de la flori la animale, savanți, scriitori, picturi…câte și mai câte! Numai să am timp!
Prima mea colecție a fost de etichete de cutie de chibrituri. Sună ciudat acum, știu. S-a întâmplat pe vremea când cutiile de chibrituri erau confecționate din lemn foarte subțire și aveau etichete frumos colorate, ca timbrele poștale.
Prin vecini era o tutungerie, acolo vindea Schuller neni. Auzind că avem de cumpărat niște chibrituri, l-am întrebat pe tata să iau chibrituri? De câți bani să cumpăr? De toți banii? De toți banii, mi-a răspuns tata, încercând să doarmă după drum.
Așa s-a întâmplat că Schuller neni mi-a dat chibrituri de…10 lei! O mulțime de etichete colorate aveam să adun! O cutie costa 10-15 bani!
Rezolvând un rebus pentru copii, am câștigat de la revista organizatoare un plic de…etichete de chibrituri!
Fiind mereu atrasă de frumos, de culoare, am început să colecționez șervețele de hârtie. Cel puțin câte două din fiecare model, unul la păstrare și altul de dat la schimb.
Paralel cu șervețelele am colecționat ilustrate, cărți poștale. De la neamuri, prieteni sau străini. Aveam o grămadă de ”Salutări cordiale de pe frumoasele meleaguri, de pe frumosul litoral, din tabăra dragă….”Mai păstrez câteva, majoritatea ajungând victime colaterale ale deselor mutări.
Microbul de colecționar s-a extins asupra pozelor cu artiști, actori și cântăreț, inclusiv reproduceri ale operelor de artă.
Și astfel am ajuns la o nouă colecție, despre care veți putea citi în următoarea mea postare.
Copilul avea multe jucării de pluș, dar cel mai iubit era un ursuleț. Pufos, galben, cu ochi lucioși. Îl lua peste tot cu el, până când l-a uitat în tren. După câteva luni, cineva a zărit un ursuleț cândva galben într-un copac. De acolo l-a recuperat cumva bunicul său. ”Hoinarule pe unde ai umblat” l- a dojenit fericit copilul. L-a strâns în brațe iertându-l pe Ursulețul călător!
De 8 martie, un comitet special constituit cu această ocazie cumpăra câte un cadou frumos ambalat, niște buchete de flori și după intonarea imnului, le ofeream profesoarelor.
În acel an, eu am fost aleasă pentru dificila misiune de a oferi cadoul profei de română. De vârstă mijlocie, cu ceracăne până la glezne, mai mult tristă decât melancolică, profa de română era o enigmă.
Am ieșit cu cadoul, am recitat urarea din partea clasei, dar spre surprinderea noastră profa a refuzat să-l primească. Îndărătnică de felul meu, eu vi le-am oferit, înapoi nu-le mai duc, i-am zis și am trecut la locul meu. Clasa în picioare, gură- cască…Așa ceva nu s-a mai întâmplat!
Bineînțeles a urmat un discurs, ascultat în liniște de toată clasa. Discret, ne mutam greutatea corpului de pe un picior pe altul, încercând să pricepem cu ce-am greșit!
Frânturi de cuvinte căutau legătura între discursul ei și refuzul de a primi un cadou. ”Cel mai frumos cadou ar fi să învățați, să vă străduiți ”…. și așa mai departe.
Și dacă mi-a cerut părerea…i-am spus: nu mi se pare corect să scriem după dictare analizele literare și apoi să le redăm mot-a mot! Nu-mi dau seama de unde am avut așa tupeu, poate pentru că a zis că ține la mine?
Eram împotriva caietului ei de 200 de pagini din care ne dicta niște texte, aceleași analize pe care le-au învățat ca pe Tatăl Nostru câteva generații de elevi, până la mine!
Poate că acel caiet avea rolul de test-grilă, care nu fusese inventat încă? Nu știu. Nu-mi amintesc cum s-a terminat povestea, și nici cine ne-a mai chinuit cu analize prefabricate.
Despre profa cu caietul ei de 200 de pagini am aflat că peste ani și ani s-a mutat la stele!
De o blândețe rară, cu trăsături fine, te privea cu niște ochi mari de culoare închisă. Îi admiram coafura impecabilă și mă miram cum reușește, mereu la fel, fără niciun fir de păr indisciplinat, de o perfecțiune de invidiat.
Nu știu dacă am văzut-o zâmbind prea des, n-am să-i uit în schimb lumina jucăușă din privire la un schimb de… rețete de prăjitură cu mere și bezea.
Ne-am întâlnit pe neașteptate lângă gardul școlii unde cu mulți ani în urmă m-a ajutat să descopăr frumusețile gramaticii. Pentru că există și așa ceva, nu doar expresiile alese ale poetului nepereche, sau ale marelui scriitor, mereu altul, așa cum cere programa școlară.
Un carnețel, de atunci dispărut din peisaj, intitulat vocabular, trebuia prezentat la începutul orei, drept dovadă că am notat câteva neologisme, palindromuri, sinonime, omonime sau antonime.
Apoi într-o zi am zărit pe antebrațul ei tatuat un număr.
Profa de română din școala generală, Marta Marmor a fost o surpaviețuitoare a Holocaustului!
Nu-mi amintesc exact când s-a întâmplat, cert este că după o vacanță de vară, profa cea frumoasă de franceză n-a mai revenit la școală. A venit în schimb un tip înalt, bine făcut, atent pieptănat. Purta un jerseu de lână verde, de culoarea gazonului englezesc.
Atât de încet vorbea că trebuia să-ți ciulești urechile ca să-l auzi. Răsfoia catalogul și dacă nu ți-ai auzit numele trecea mai departe. Se zvonea că ar fi făcut pușcărie. Nimeni nu știa de ce.
Părea incredibil ca un om atât de blând, citit și politicos să fi fost un infractor. După mulți ani am aflat că a fost deținut politic. ”A fluierat în biserică!” după cum ar fi zis tata. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Târgu Mureş, prof. Man Nistor, la 93 de ani a condus singur până la Sighet, la unul dintre penitenciarele comuniste unde a fost închis.
Nu-mi dau seama ce vârstă avea. O vedeam elegantă, frumoasă, impecabil îmbrăcată. Judecând după cordonul uneori lat alteori subțire, i s-ar potrivi expresia ”tras ca prin inel.” Avea nasul tipic franțuzesc. Ca să poți pronunța nazal, ”Bon, Simone, dix!”- nu-mi puteam imagina alt nas decât al ei. Subțire, ascuțit…O vedeam ca pe o actriță de cinema!
Trecea printre bănci, aruncând câte o privire exigentă peste caietele noastre. Zgomotul pantofilor cu toc te avertizau din timp că se apropie. Nu știu cum ar fi trebuit să învățăm pronunția combinațiilor de litere fără să cunoaștem alfabetul internațional, dar ne străduiam. După ce ne-a atras atenția să nu scriem cu creionul peste textul din manual, îndemn ce am aplicat imediat, dar în sens invers, în scurt timp citeam cursiv, obținând tot mai des recunoașterea nazală:”Bon, Simone!”
De aici până a lua decizia că vreau să devin profă de franceză, n-a mai fost decât un pas.
Pășea ca pe ouă. Ochelarii de vedere ca fundul de borcan tronau peste pomeții ei proeminenți, Dacă se întâmpla să zâmbească, printre buzele ei rujate se întrevedeau niște dinți lați, cu o strungă mare la mijloc. Ai fi crezut că e o sfioasă, ca orice fată bătrână, dar aparențele înșeală.
Câte o elevă îi ducea geanta până la ușa sălii profesorale. Nu știm dacă și discutau, sau eleva doar îi făcea cărare printre elevi, trecând pe coridor în pauza mare. Uneori revenea în clasă să-și caute pe jos un nasture de pe bluza ei apretată, căzut cine știe pe unde.
Nu știa să ne explice teoreme, ecuații și probleme. Indignată, îți dădea cu degetul ei osos peste mâna care ținea creta pe tablă…Stropi de salivă ieșeau cu putere prin strunga dintre dinți. ”Ce te uiți așa? Bine că nu ai furci în loc de ochi…Tu, demone!”
Două note de patru mi-a trecut în catalog, în aceeași oră! În aceeași zi! Recunosc imensa mea vină. Mi-am permis să-mi șterg de pe față un strop de salivă…Gest la vedere, lipsit de discreție! A venit și răsplata. O frumusețe de corigență în primul an de liceu. Sunt absolut mândră de isprava mea! M-a picat pe nedrept, am luat examenul pe drept- cu un alt examinator. A fost o vară lungă și fierbinte. Prima și ultima mea vacanță la țară.
Cum era de așteptat, după aflarea rezultatelor m-a felicitat: vezi dacă ai învățat?
Trecută de prima tinerețe, îmbrăcată modest, purta clasica fustă bej cu bluziță, eventual și un jerseu subțire, în zilele mai răcoroase. Decent coafată, avea părul scurt, grisonat, iar pe fața ușor ridată afișa un zâmbet binevoitor, mai ales dacă era mulțumită de evoluția ta.
Nu se așeza pe scaun, răsfoia catalogul aplecată peste birou, uneori făcea câțiva pași de la ușă până la geamul clasei. Nu era măritată. Nu știu de ce i se spunea Puella. Dincolo de faptul că preda latina și era …fată, nu știu ce alt motiv ar fi existat. De ce rămânea în picioare? Nu cred că din prea mare respect față de strămoșii gintei latine. Gurile rele spun că Puella s-ar fi așezat odată peste o felie de pâine unsă cu mermeladă…
La ce bun să înveți latina? O limbă moartă? Se întrebau cei certați cu limbile străine. ”Ti-tyre tu pa-tu-lae re-cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi” pronunța cu dicție clară. Versurile, treacă-meargă. Dar textele grele ”De bello gallico” sau ce au declamat oratorii…chiar nu era un vis de domnișoară. Deși ”Patria nostra pulcra est.” Proverbele în schimb: Non scholae, sed viate discimus, Verba volant, scripta manet, Quo vadis? Veni, vidi, vici, O tempora, o mores! și altele îți dădeau un aer de intelectual, chiar și pe vremea lui nea Iancu: Finis coronat opus, nu-i așa?
Pantaloni de stofă, călcați la dungă, cămașă bleu-ciel, mâneca scurtă. Indicatorul de bambus lustruit, lung de aproape doi metri, în mână. Catalogul sub braț. Părul tuns nici prea lung, nici prea scurt, negru, lucios, cu o cărare trasă parcă cu liniarul, și o mustăcioară dictatorială.
Predă Geografia României. ”Mai mulți munți mărunți…” sau ”Faceți hărțile pe baza cărților” -expresii rostite cu buzele țuguiate sub mustăcioara neagră, inevitabil iscau zâmbete mai mult sau mai puțin mascate. În clasa a VIII-a unii își permitau să se amuze pe seama vocalelor stâlcite greu de imitat.
Cel care a fost surprins asupra faptei a provocat o tiradă la care cu greu puteai rezista fără să râzi. Nu din răutate, dar era haios omul cum se enerva pentru o nimica toată!
”Du-te, me, la UTC me, și spune – le che tu rizi me, la ora me…”
Proful de geogra călătorea pe bicicletă, stătea țeapăn pe șaua bicicletei Carpați ca un…dop de sticlă de șampanie. De aici i se trăgea porecla: The Dugo.
În această perioadă a anului, fără să devin nostalgică, îmi vin în minte imaginile decupate parcă dintr-un film de demult. Cete de copii ( adolescenți), la orele serii, iau la rând casele profesorilor și le cântă o serenadă sub geam. Sau la ușa apartamentului-cei mai tineri stau la bloc!
Unii îi cheamă înăuntru, alții nu-s acasă. Unii îi tratează cu apă cu sirop, cafea și prăjiturele. E interesant să-l vezi pe severul domn profesor în postura de tată grijuliu, care știe și să glumească, sau pe doamna profesoară emoționată ca la orice despărțire.
Bătrânul meu liceu asistă la nu știu a câta generație de absolvenți. Cântăm Gaudeamus igitur și ne curg lacrimile. Poză de grup la poarta școlii. Eu ratez poza…am în schimb un imens buchet de bujori roz, o carte de poezii și o cutie de ciocolată!
O nouă imagine. Acasă. Covor din petale de bujori de la trepte până la ușă! Tort cu frișcă și căpșuni. Multă lumină, soare. Nuanțele fericirii. Seara banchet. În mod excepțional până târziu!
Niciodată n-am înțeles cum poți face cheful înaintea examenelor, dar așa se face. Pedanți profesori la catedră. Bacalaureat. Emoția necunoscutului. Tragi un bilețel. Te pregătești și răspunzi. Nu avem camere de supraveghere. Nici la scris, nici la oral. Se afișează rezultatele…
Și de aici încolo începe viața cu V mare, cea despre care ne vorbeau cu atâta respect, de care ar fi trebuit să ne fie frică, mai ales dacă nu învățăm Teorema lui Pitagora…
Dacă am pomenit de Institutul Ion Cantacuzino, se cuvine să ne reamintim ce am scris în urmă cu un deceniu despre institutul care producea vaccinuri. ”Ultimii trei ani (din 2010 încoace) au adus Institutul în imposibilitatea de a mai produce anumite vaccinuri (BCG, VTA) şi alte produse biologice (Polidin, Cantastim, Orostim etc.)”
Institutul Cantacuzino, unicul producător de vaccinuri din România
participă ca membru activ în programele de cercetare şi supraveghere microbiologică.
membru în Reţeaua Internaţională a Institutelor Pasteur ( RIIP),
este unul din 32 de institute situate pe 5 continente.
prezent pe toate cele 4 domenii: cercetare-dezvoltare, producţie, sănătate publică şi învăţământ.
a primit statutul de „Serviciu de interes economic general” (SIEG) pentru o perioadă de 10 ani, fiind singura instituţie publică căreia i se conferă acest statut.(2013)
devine astfel Institut Strategic la nivel naţional,
deţine Laboratorul de Referinţă Regional pentru Supravegherea Gripei şi
este inclus în „Planul strategic de producţie de vaccinuri în caz de urgenţe majore” al OMS.
director general al Institutului la vremea respectivă: dr. Aurelia Graţiela Drăghici. (citiți pe larg articolul publicat în
De fiecare dată când îmi vine năstrușnica idee de a-mi re-lectura unele postări de pe vremuri, constat cu uimire că…nu-i nimic (prea) nou sub soare!
”Multe din cele bune sau mai puţin bune ce ni se întâmplă, sunt puse în seama indicaţiilor ce ne vin de la Uniunea Europeană. Mi se pare firesc să nu fim lăsaţi să acţionăm fiecare, ca stat membru, după cum ne taie capul, dar nici să executăm orice ordin venit de „sus” precum un soldat neinstruit!
Din câte ştiu, Institutul Cantacuzino, înfiinţată în 1904 a rezistat tuturor culorilor şi regimurilor politice, autofinanţându-se, tocmai pentru că a produs vaccinuri atât de esenţiale pentru sănătatea publică. De doi ani însă, aflu acum, că Institutul a ajuns să nu mai aibă bani nici de salarii! Şi nu mai produc o serie de vaccinuri importante, pentru că ele pot fi înlocuite cu antibiotice, sau pot fi importate. Avocatul poporului, prof. univ. dr. Gheorghe Iancu în urma reclamaţiilor primite, a sesizat Ministerul Sănătăţii, dar promisiunile nu au depăşit acest stadiu, susţine el. Cu toate acestea nimeni nu vrea să desfiinţeze Institutul, afirmă ministrul Sănătăţii.
Ştiind că e mai uşor a preveni decât a trata o boală, mi se pare de neînţeles de ce nu mai producem vaccinuri? Ca să câştige unele firme producătoare de medicamente? Aş fi vrut să aflu răspunsul, termenul promis pentru rezolvarea problemei fiind depăşit, am urmărit toate ştirile zilei, dar acestea se învârteau în jurul moţiunii de cenzură ce va fi depusă azi în Parlament. Personajul care a dat premii, în aşteptarea verdictului în cazul Valiza a bruscat un microfon, afectat de o întrebare mai sensibilă pusă de o jurnalistă şi a trecut la ameninţări, uitând cu totul de cele sfinte! Mai spre seară UDMR a promis 85% din salariu pentru alocaţia copiilor. Cei surprinşi de radare nu vor mai fi mediatizaţi fără acordul Poliţiei, spunea o altă ştire. În concluzie, luaţi un antibiotic, că nu vom mai fi vaccinaţi!” am scris în 15 mai 2012 pe blog.
De Sărbătoarea Sf. Constantin și Elena, mătușa mea, Elena, făcea Prăjitura cu rețetă. Toate prăjiturile au rețetă, veți spune. Prăjiturile pe care eu le inventez din mers și le fac doar o singură dată, credeți-mă, nu se pot lăuda cu așa ceva!
Prăjiturile mătușii mele toate aveau rețete, dar asta pe care o pregătea de onomastica ei avea rețetă specială . De aici și numele, deși în realitate se numea Negresa.
Iată rețeta:
Pentru blat: într-un bol adânc batem cinci gălbenușuri cu un strop de sare și un pahar (200g) de zahăr tos, până se dizolvă zahărul. Adăugăm treptat 125g unt topit, un pahar de lapte (200g), tot așa treptat, un pahar de făină (200g) în care am amestecat praful de copt, adăugăm și zahărul vanilinat. Ufff, ce era să uit! o lingură – două de pudră de cacao se amestecă în compoziție, altfel iese Blondină! Iar noi facem Negresă. Turnăm compoziția în tavă tapetată, băgăm tava în cuptor preîncălzit, la început la foc puternic, apoi la foc moderat, 15-20 de minute. Care tavă? Tava cea mică, înaltă din aragaz, dacă mă întrebați, nu cunosc dimensiunile!
După vreo 15 minute deja se simte un miros plăcut de patiserie! Înainte de asta cele cinci albușuri trebuie să fie bătute spumă tare cu un pahar de zahăr tos adăugat treptat, și un praf de sare.
Scoatem tava din cuptor, intindem bezeaua peste blat și o punem înapoi pentru încă 10 minute la cuptor. După ce se răcește, așteptarea e grea, se feliază cu un cuțit bun, trecut prin apă rece.
Dacă știți voi cumva varianta de bezea în care se pune un pic de amidon de porumb, veți avea exact prăjitura cu rețetă! Adică bezeaua să rămână albă peste blatul negru. Dacă nu, va ieși bronzată, dar o veți putea farda cu niște ciocolată rasă!
De când cu amenințarea sumbră, că în curând cashul va dispărea, au apărut tot mai multe știri despre bancnote. Titlul știrilor așa cum ne-am obișnuit deja, e cel puțin atractiv.
Și sună promițător, doar că sunt false! Citez din memorie: dacă te uiți prin casă sigur găsești prin sertare o bancnotă de…(aici se trece valoarea), care se VINDE cu suma de…( diferă de la caz la caz)! Vei face bani frumoși în câteva zile! Bani de o croazieră. Bani de vacanță. Bla-bla, bla- bla!
Ce uită autoarea (de obicei, dar poate fi și autor)?
Că nu te poți îmbogăți dacă cineva vinde, dar nu cumpără nimeni!
Adevărul e că nu se caută bancnota! Ea există în colecția ori sertarul cuiva. Se caută cumpărător. E cu totul altceva!
Neuronul meu stingher bombăne în pauza de cafea. Cred că e nemulțumit de facturile la energie. Vin cu întârziere, sunt umflate…
Unde e logica? Liberalizezi piața.
Prețul urcă până la cer. Omul nu are din ce plăti. Statul îi sare în ajutor. Tarife diferențiate. Plafonate. Deocamdată. Defavorizații cu venitul sub 2000 de lei de persoană, dacă îndeplinesc o serie de criterii, beneficiază de un voucher, alintat card, fără bani pe el.
Proiectat, realizat contra cost de cine trebuia, distribuit de factorul poștal. Experții în domeniu își pot da doctoratul din subiect. Metoda e atât de originală încât exclude posibilitatea de copy-paste.
Care va să zică: sunt la limita sărăciei, am un card minune fără bani pe el, îmi dau toate datele, actul de identitate și factura, și codul de pe card, cineva decide că sunt eligibil, apoi trimite prin mandat banii la furnizorul de energie! Adică te scarpini secuiește, bombăne neuronul meu stingher.
Până la urmă l-am întrerupt din bombăneli, ca să nu intre în depresie. Că nu mai lipsea decât să-i arăt factura mea!
Dacă o necunoscută te abordează pe un ton amical: ”Salut ce faci?” (așa)
Te uiți la ceas, e trecut de miezul nopții. Te uiți pe numele ei…Nu-ți spune nimic. După tonul de abordare nu pare să fie nimic atât de urgent încât să nu sufere amânare, nu-i dau atenție.
Dimineața prima notificare pe telefon: ”Salut ce faci? N-am timp acum.
Mai târziu deschid telefonul…Salut ce faci
După-masă: Salut ce faci
Îi caut profilul pe facebook…Am avut dreptate, nu o cunosc, nu mă cunoaște. Aparent suntem prietene de 13 ani? Nu-mi amintesc! În schimb prima postare pe pagina ei este o atenționare: i-a fost spart contul…nu ea trimite mesajele!
Dacă e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, cumplit de greu e să scrii o …știre! Deschid telefonul. Texte împănate cu reclame, frânturi de titluri. Imagini cu figuri vesele anunță o tragedie și invers.
Observ că doar cine nu vrea nu devine influencer, creator digital sau jurnalist online. Din păcate numărul lor crește pe zi ce trece. Nu și calitatea textelor. Geme biata limba română, schingiută în fraze lungi, lipsite de logică.
Dreptul la exprimare…
Totuși, bine ar fi dacă unii s-ar putea abține!
De pildă autoarea unei știri banale: în luna mai pensiile vor fi livrate după programul obișnuit. Ca să aflăm minunea, jurnalista bate câmpii, o ia pe arătură, se vede treaba: lucrează la normă!
4 mai 2023.
Autoarea anunță modificarea datei la care intră ( pe ușă?) pensiile românilor. Dă un anunț pentru 5 milioane de seniori ”privind banii pentru luna mai”. Folosește cu predilecție ”dat fiind faptul” și anunță schimbarea datei față de aprilie când ”a fost sărbătorit Paștele”, dar să nu-și facă griji seniorii, în luna mai se va reveni la ”programul anterior, de dinaintea lunii aprilie. ”
Și ne povestește cum a fost luna trecută, când prin grija părintească a ministrului Muncii, seniorii au primit pensiile mai devreme…
Apoi revine la zbuciumata întrebare: Când vine și când intră pensia în luna mai , am citat exact. Bate câmpii despre numărul pensionarilor, despre pensia medie și data la care livrează poștașul ….Imaginați-vă, ”pensiile vor fi virate pe cardurile pensionarilor” pe data de 12, dar nu mai târziu de 13 mai.
Pensia pentru luna aprilie va fi virată pe card în jurul datei de 12 mai.
O ia pe arătură cu spinoasa întrebare Cum se recalculează pensia ( așa, fără semn de întrebare)
”românii pot solicita acest lucru printr-o…cerere cu actele necesare.”Cine ar fi crezut?
Ultimul paragraf despre calcularea punctului de pensie…mai bine nu!
Știu că e prea repede, după atâtea sărbători, dar nu mă pot abține să nu vă explic și vouă cum se face un Tiramisu gustos și extrem de simplu.
Mai știu și că filmările sunt la modă, că nu prea are lumea nici chef și nici răbdare să buchisească textele, dovadă că nu vă călcați în picioare pe blogul meu! Glumesc!
E drept că blogul are un conținut atât de diversificat și vast cum numai la o cafea poate fi discutat. Dacă ați ajuns până aici, meritați rețeta!
Iată ingredientele:
2 pachete de pișcoturi, 1 cutie de Mascarpone 200g, 1 cutie de iaurt grecesc 140g, 2 linguri mari de zahăr pudră, 1 gălbenuș de ou, 1 lingură de pudră de cacao, 2 porții de cafea neagră.
Bucățile de pișcoturi dintr-un pachet le trecem în mare viteză prin cafeaua rece, le așezăm pe o tavă. Punem un strat de cremă peste ele. Crema am obținut-o astfel: într-un bol am amestecat mascarpone, gălbenușul, zahărul și iaurtul, în doi timpi și patru mișcări.
Am procedat la fel cu al doilea pachet de pișcoturi, le-am așezat pe stratul de cremă, am dat încă un strat de cremă și am presărat pudră de cacao peste ele.
În funcție de mărimea tăvii se poate înălța un Tiramisu de 2 sau 3 etaje! Indiferent de înălțime, Tiramisu garantat va fi la …înălțime!
Clujeanul Marius Balo, stabilit în 2010 în China, în martie 2014 a fost arestat pentru fraudă contractuală, prejudiciul fiind de 80 de dolari. Timp de doi ani și jumătate a fost în arest preventiv în arestul Poliției Districtuale din Beijing. Într-un fel de cușcă de 16mp a stat alături de alți 12 arestați preventivi, dintre care niciunul nu vorbea engleza. În încăpere nu exista mobilier, dormeau pe jos, pe niște pături ce purtau diferite pete și mirosuri.
”Nu am ieșit deloc afară, nu am văzut lumina soarelui în tot acest timp, nu am putut să contactez pe absolut nimeni și nu am știut în nici un moment ce se va întâmpla cu mine. Voi fi eliberat mâine sau voi primi pedeapsa cu moartea și voi fi împușcat în curtea din spate? Ei deliberat nu îți spun nimic pentru ca să trăiești în fiecare moment cu acea presiune imensă care să te aducă eventual în situația în care să recunoști ceea ce vor ei sa recunoști. Pentru că doar asta contează, confesiunea acuzatului”.
Inițial amenințat cu moartea, Balo a fost condamnat la opt ani de detenție și întemnițat la Shanghai. Prin avocații săi a cerut să fie transferat într-un penitenciar din România, știind că pedeapsa lui se poate tripla dacă judecătorului chinez i se va părea că nu ”s-a reformat”. Transformarea aceasta însă presupunea renunțarea chiar la credința sa ortodoxă, Balo fiind absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Cluj Napoca.
”Ne trezeam la 6:30. Urma micul dejun care consta în orez fiert in apă și o chiflă crescută la abur de mărimea unei cărți de credit. Apoi începea munca întreruptă doar de masa de prânz, orez din nou cu legume în zilele bune, în zilele mai puțin bune orez cu iarbă. La ora 17 venea cina, din nou orez cu ridichi sau cu castraveți. Mai prindeai și o bucățică de carne însă mai rar și oricum nu vroiai să o mănânci că poate era de câine sau de șobolan. Seara la ora 21 erai închis în cameră”, a descris clujeanul metoda de reformare.
În urmă cu câțiva ani scriam despre cazul unui clujean închis pentru 80 de dolari, într-un penitenciar din Shanghai. Anul trecut în martie a fost eliberat, după 8 ani, iar aseară o emisiune de pe postul național Tv mi -a atras atenția. Era vorba despre Marius Balo, clujeanul care a făcut un pelerinaj, parcurgând 2922 de km în țară, un km pentru fiecare zi de detenție petrecută în China.
”Astăzi, 27 martie 2023, se împlinește exact un an de zile de când am fost eliberat din penitenciarul comunist din Shanghai.
A fost cel mai frumos an din viața mea! Nu știu cum să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru libertate, pentru fiecare felie de pâine (la care am visat opt ani pentru că nu o aveam) și pentru fiecare rază de soare (pe care nu mi-a fost îngăduit să îl văd în primii 2 ani, 3 luni și 7 zile).
-am hotărât să pornesc într-un Pelerinaj prin țară și să parcurg pe jos 2922 de km, numărul zilelor pe care le-am petrecut întemnițat pe nedrept în raiul comunist chinezesc și să aduc astfel un omagiu eroilor neamului nostru care au pierit în temnițele comuniste de la noi.
-Am pornit așadar la drum pe 29 iunie din Cluj-Napoca 2022 și m-am întors din nou la Cluj pe 1 decembrie.
-Am înconjurat toată România. Am călătorit 6 zile în fiecare săptămână, aproximativ 30 de km pe zi. Duminica mă odihneam. După 2000 de km astfel parcurși a început să mă deranjeze genunchiul stâng. Ajuns la Deva, am rămas acolo o lună de zile până când genunchiul și-a revenit și am putut să pornesc din nou la drum.
-Această întreagă epopee a fost documentată de postul național de televiziune ”-explică Marius Balo pe pagina sa de socializare.
Zgomotul produs de ciocul ciorilor lovindu-se de acoperișul garajului a pălit în fața gălăgiosului grup de copii. Veseli nevoie mare, ciugulind dintr-un pachet, cel mai mare dintre ei a format la nimereală un număr pe interfon.
Soneria a sunat îndelung, fără să răspundă nimeni. Copilul nu s-a lăsat, a mai sunat și l-am auzit rostind într-o limbă ciudată, ceva ce semăna cu ”e voie la stropit?” Cum nu i s-a deschis poarta, răspunsul nu putea fi decât negativ.
Activitatea lor zgomotoasă se încadra perfect la articolul ”tulburarea ordinii și liniștii publice”.
”Aici e Poliția. Vă rugăm să eliberați zona!” am răspuns la rândul meu la interfon, pe o voce de bariton chinuit de răceală.
”Bineeee”- i-am auzit îndepărtându-se în grabă.
În urma lor s-a instalat liniștea patriarhală, doar vântul continua să-și facă de lucru cu ambalajul dulciurilor abandonat de copii.
A mai fost o vreme când vacanța de primăvară coincidea cu perioada ”sărbătorilor fericite”, urmate de nelipsita întrebare: ce ți-a adus iepurașul?
Dacă am fost cuminte îmi aducea iepurașul ceva jucării, dulciuri și mese festive cu friptură de miel, ouă roșii, cozonaci și ”Gerbaud”.
Habar nu aveam de semnificația religioasă a cuvântului ”Paște”, nu-mi băteam capul nici cu obiceiul de-a stropi fetele cu parfum, în prima zi a Paștelui. Așa se face, ar fi fost răspunsul, așa că m-am ferit cât am putut ca să nu-mi intre în ochi apa de toaletă aruncată din belșug de stropitori.
Cei mici aveau poezioare decente pe care le rosteau în timp ce se luptau cu deșurubarea sticluței cu apa de colonie. Cică auziseră ei că o floare frumoasă s-ar putea ofili, așa că grădinarii îi cereau permisiunea de-a o stropi. Cei mai ”școliți” aveau rime mai deocheate, cu subînțelesuri picante, judecând după râsetele grădinarilor și de fețele îmbujorate ale celor care au priceput metafora.
După cum au demonstrat între timp cercetătorii britanici, în primii șapte ani cel puțin, copiii învață prin imitație. Așa am învățat și eu că musafirul trebuie așezat la masă și servit cu prăjituri și un pahar de băutură.
Musafirul meu, de o vârstă cu mine, a venit la stropit. Băiatul din vecini voia să mă salveze de la ofilire. M-a stropit cu parfumul împrumutat de la doamna doctor, distinsa sa mamă, iar eu l-am omenit așa cum se cuvine.
Pe scaunul de bucătărie am intins masa festivă, o farfurie cu cozonaci și sticla cu vin. La șase ani poate că e prea mult un pahar de vin! Dar dacă nu i-a fost foame decât sete?
După ce și – a revenit, nu i-a luat decât câteva ore de somn, ne-am dus împreună la stropit. De data asta băiatul a refuzat politicos și apa cu sirop de zmeură!
Mașina de la Salubritate vine pe strada noastră la orice oră din zi și din noapte. Știu după zgomotul lopeților care zgârâie asfaltul, după bubuitura scoasă de tomberon la atingerea solului. Nimic ieșit din comun. Dar dacă adaug că tomberoanele umplute cu vârf rămân neatinse, gunoierii adunând doar resturile menajere din jurul tomberoanelor?
Adună cu lopețile gunoiul, îl bagă în tomberon, îl golesc în mașină și atât. Pentru că ei sunt cu salubritatea stradală. Restul nu-i treaba lor!
Dacă ar goli tomberoanele ar câștiga timp, ar munci mai puțin și ar fi curat la ghena de gunoi.
Situația absurdă va dura până când se va găsi o firmă de salubritate agreată, dotată, harnică și incoruptibilă, care să adune deșeurile menajere alături de firma câștigătoare a licitației pentru salubritatea stradală!
Am citit o postare interesantă, pe https://mihaivasilescublog.ro/2023/02/15/sa-fii-liber/. urmată de zeci de comentarii. Postarea lui Mihai Vasilescu este de fapt povestea unui cetățean român căruia ani la rândul i se refuză eliberarea unui pașaport, dar obține cale liberă spre Berlin, în 29 noiembrie 1989!
De la Mărțișoare la …Berlin!
Acțiunea începe în Bucureștiul anilor 80. Eroul povestirii, un amator de motociclism pe nume Daniel, în sezonul mărțișoarelor căștiga în două săptămâni cât câștiga un muncitor într-o lună. Astfel în 1984 reușește să-și cumpere o motocicletă. Visul lui era să ajungă la concursul de formula 1 de la Hungaroring Budapesta, după un circuit prin câteva țări socialiste.
Nu știm ce vârstă avea Daniel, am înțeles că locuia la casă, avea iubită, părinți și un prieten căruia îi lasă motocicleta după un contract de vânzare-cumpărare. Cumpără bilet de avion doar dus, până la Berlin, pe motiv că piesele de motocicletă ce urma să le cumpere nu le-ar putea aduce cu avionul. A rămas varianta de întoarcere cu trenul.
Și de aici povestea devine palpitantă ca un scenariu de film de acțiune. Citiți voi mai departe , vezi linkul de mai sus.
Avem încredere, dar verificăm!
Curiozitatea însă m-a îndemnat la un scurt chat cu ”prietenul meu” virtual, openAi.
Eu: In noiembrie 1989 se putea zbura de la Otopeni la Berlinul de Est?
OpenAi: În noiembrie 1989, relațiile dintre România și Germania de Est încă existau și, teoretic, ar fi fost posibil să zbori de la Aeroportul Otopeni la Berlinul de Est. Cu toate acestea, la sfârșitul lui noiembrie 1989, Berlinul de Est a trecut prin schimbări majore datorită căderii Zidului Berlinului și deschiderii granițelor dintre cele două Germanii. Astfel, zborurile și călătoriile în Europa de Est au fost afectate în mare măsură de aceste schimbări politice și sociale.
În plus, trebuie să menționez că situația din România era diferită de cea din alte țări din Europa de Est la acel moment, deoarece regimul comunist a rămas la putere până la Revoluția din decembrie 1989. În această perioadă, zborurile către și dinspre România erau supuse unor restricții și controale stricte, iar decizia de a călători era o chestiune delicată și riscantă pentru cetățeni.
Eu: La plecarea cu avionul din Bucuresti în 29 noiembrie 1989 se putea specifica și modul de intoarcere, adica cu trenul?
OpnAI: În noiembrie 1989, sistemul de rezervări de bilete pentru zboruri la nivel internațional nu era la fel de sofisticat și interconectat ca astăzi. În general, biletele de avion se cumpărau în funcție de destinație, iar călătorii puteau rezerva un bilet de avion de dus și un bilet de întoarcere, cu data și ora specificate. Este posibil ca anumite agenții de călătorie sau companii aeriene să fi oferit opțiunea de a cumpăra un pachet turistic care să includă și transportul cu trenul, dar aceasta ar fi fost o excepție și nu o regulă generală.
Eu: Pe 29 noiembrie 1989 Zidul Berlinului mai exista?
OpenAI: Nu, pe 29 noiembrie 1989, Zidul Berlinului nu mai exista. Zidul Berlinului a căzut la 9 noiembrie 1989, în urma unei decizii a guvernului est-german de a permite trecerea liberă a cetățenilor către Berlinul de Vest. Această decizie a declanșat o serie de evenimente care au dus la căderea Zidului Berlinului, care a devenit un simbol al Războiului Rece și al separării dintre Estul și Vestul Europei.
Astfel, pe 29 noiembrie 1989, Zidul Berlinului era deja în mare parte demolat de către cetățeni, iar mulțimile de oameni se adunau în zona unde înainte se afla zidul pentru a sărbători evenimentele istorice care aveau loc în acea perioadă.
Eu: Dacă zidul era demolat, inseamnă că se putea trece liber din estul Berlinului în vest?
OpenAI: După căderea Zidului Berlinului, în zilele imediat următoare, trecerea din Estul Berlinului în Vestul Berlinului a devenit posibilă în mod practic imediat, odată cu înlăturarea barierelor de securitate și a zidului fizic. Astfel, oamenii au putut trece dintr-o parte în alta a orașului fără a mai întâmpina obstacole majore, ceea ce a dus la o mare bucurie și entuziasm în rândul populației.
Cu toate acestea, este important de menționat că, înainte de căderea zidului, traversarea dintr-o parte în alta a Berlinului era controlată strict de autoritățile est-germane, iar cetățenii est-germani care doreau să călătorească în Vest erau supuși unor controale riguroase și uneori erau nevoiți să aștepte ore întregi la punctele de control de frontieră. Astfel, căderea Zidului Berlinului a însemnat nu numai înlăturarea unui obstacol fizic, ci și sfârșitul unui regim politic opresiv și restricțiilor de călătorie care îi afectau pe cetățenii est-germani.
Eu: SUA avea consulat și în Berlinul de Est și în Berlinul de Vest?
OpenAI: În timpul Războiului Rece, când Berlinul era împărțit în două, Statele Unite ale Americii (SUA) aveau două consulate separate în oraș: un consulat în sectorul american din Vestul Berlinului și un consulat în sectorul sovietic din Estul Berlinului.
Consulatul american din Vestul Berlinului era situat în clădirea „Clay Allee”, numită după generalul american Lucius D. Clay, care a fost guvernator militar al zonei americane din Germania de Vest. Acest consulat a funcționat în perioada 1950-2008.
Consulatul american din Estul Berlinului a fost înființat în 1974 și a funcționat într-o clădire situată pe strada Neustädtische Kirchstraße. Această clădire a fost utilizată anterior ca sediu al poliției secrete est-germane, Stasi. Consulatul a fost închis în 1990, după căderea Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei.
Este important de menționat că consulatele americane din Berlin au fost instituite pentru a oferi sprijin cetățenilor americani și pentru a facilita relațiile diplomatice între SUA și Germania. Având consulate în ambele părți ale orașului, SUA au reușit să își mențină prezența diplomatică în Berlinul de Est, în ciuda diviziunii orașului și a tensiunilor politice dintre Est și Vest.
Circulă o legendă urbană pe la noi, potrivit căreia ar fi existat cândva un polițist atât de exigent încât n-a iertat-o nici pe consoartă-sa când aceasta a traversat neregulamentar strada.
Legenda s-a păstrat până-n zilele noastre, în schimb au cam dispărut polițiștii. Ori nu stau la vedere, ori lucrează ”de acasă”.
Nu știu pe la alții cum e, dar la noi sunt atâtea mașini încât traversarea străzii seamănă cu un sport extrem. Acolo unde sunt semafoare-care și funcționează, cu puțină atenție te poți retrage la timp din calea unui șofer grăbit, care trece ca glonțul pe verdele pietonilor! Dacă ești atent și nu te crezi nemuritor pe ”zebră”.
Dimineața. la prânz și seara, se formează coloane de mașini, privind doar înainte poți jura că ești pe DN1, spre Comarnic!
Ar trebui disciplinați șoferii care vorbesc la telefon în timp ce conduc, care nu respectă regulile de circulație…dar și pietonii care se avântă în trecerea străzii fără să se asigure.
Deși subiectul e inepuizabil, mă opresc aici. Credeam că scriind voi putea uita imaginile horror de la un accident rutier în care un pieton și-a pierdut viața.
Am primit de ziua mea (pfu ce trece timpul, imediat se fac doi ani) un aparat de bucătărie, marca Philips, pe care l-am botezat Abureală.
E un aparat practic, ușor de folosit și de mare ajutor în bucătărie. Gătește rapid și sănătos cu aburi!
Azi am pregătit una dintre preferatele mele, pe bază de legume.
Am pus o cană de apă în recipient, am fixat pe el unul dintre cele trei containere cu fundul găurit, am pus în el după cum urmează:
1 cartof dulce, mai mărișor, 1 cartof alb din secuime, 1 morcov sănătos de la aprozarul Darina, 4 cm de praz feliat, tot de acolo, un sfert de ceapă albă, 3 căței de usturoi din cămară, un mănunchi de Apio tăiat felii de la Kaufland, 1/2 Kapia roșu feliat, 2 linguri din amestecul mexican congelat (fasole verde, mazăre, porumb, ardei gras, morcovi) și după ce i-am pus capacul din dotare, am reglat aparatul (băgat în priză, bineînțeles) la 25 de minute.
După semnalul sonor l-am mai lăsat un pic să se calmeze, apoi am pus în farfurie, l-am stropit cu un pic de ulei de floarea soarelui, i-am arătat solnița și ca decor am pus o lingură de mozzarella răzuită.
În imagine, o parte din minunata mâncare, din cauza că preparatul fiind atât de delicios, era cât p-aci să uit de poză! N-am apucat nici să-i dau nume. Mă ajutați voi?
Asta ca să vă atrag în bucătăria mea! Gospodină Perfectă? Pleonasm, desigur. Persoana perfectă…Înțelegeți ce vreau să spun.
Deci, ca să încep cu tradiționala urare:
Bine ați venit în bucătăria mea virtuală. Eu vă spun cinstit că e virtuală bucătăria și urarea de pofta bună -va fi la fel.
Gustarea de la ora cinci
Se ia un bol de yena, o roșie din Turcia ( pronunțat cu empatia cuvenită), un ardei kapia, unul de Olanda, o ceapă din grădina lui …Ion, un cățel de usturoi, o lingură de ulei de floarea soarelui, e mai gustos decât pomposul de măsline extravirgin și cum o mai fi presat la rece, apoi dați o căutare printre rafturile cămării și o conservă Rio Mare de ton și cuș-cuș va fi adăugat cu măiestrie alături de câteva cubulețe de brânză Telemea de la Ibănești, merge și un ou fiert, iar ca decor bio, câteva frunze de salată verde.
Arată bine, e delicios și gata în cinci minute! Și la propriu și la figurat!
M-am mirat eu urmărind ”In ginocchio da te”, filmul din care am învățat cândva o grămadă de replici…parcă avea mai multe scene pe care nu-mi amintesc să le fi văzut până acum!
Filmul e o poveste de dragoste croită pentru Gianni Morandi, un cântăreț talentat, la început de drum. Am văzut filmul de mai multe ori, dar abia acum mi-am dat seama de ce s-a supărat Carla pe Gianni.
Pe vremea aceea, când se practica ajustarea filmelor conform ideologiei în vigoare, nu mi-am dat seama că scenariul ar fi beneficiat de…foarfecă!
Misterul l-am deslușit acum: Carla nu s-a supărat pentru că Gianni n-a ajuns la întâlnire, ci pentru că a dispărut ca măgarul în ceață…Nimeni nu știa de el nimic, timp de cinci zile! Abia acum am aflat și noi unde era! În permisie. Cu blonda Beatrice, doar ei doi, pe o insulă!
Asta explică versul: ”L’ altra non e niente per me!” – din cântecul care dă și titlul filmului. Gianni se trezește la realitate, după ce blonda râde de el. Nu lipsește nici sfârșitul fericit, după un cross prin tot orașul până la Fântâna Dorințelor, în acordurile nemuritoarei melodii: In ginocchio da te!
Începând de astăzi, 1 februarie, Certificatul de cazier judiciar poate fi obținut online, prin platformele ghișeul.ro și hub.mai.ro cele două platforme fiind interconectate. Versiunea pilot a aplicației permite eliberarea certificatelor de cazier judiciar pentru persoanele fizice, de cetățenie română, care nu sunt înscrise în evidențele Sistemului Național de Evidență a Cazierului Judiciar Român – ROCRIS.
Până la finalul lunii iulie 2023 aplicația va fi disponibilă atât pentru persoanele fizice care au înscrise mențiuni în cazier, cât și pentru persoanele juridice din România,
Certificatul de cazier judiciar se eliberează gratuit și în formă electronică. Certificatele de cazier judiciar eliberate în formă electronică sunt semnate cu semnătură electronică calificată și sunt asimilate înscrisurilor autentice.
Serviciul devine disponibil 24/24, 7 zile din 7.
Mecanismele de obținere a certificatului de cazier judiciar electronic:
prin intermediul platformei http://www.ghiseul.ro, pentru utilizatorii care sunt înregistrați sau doresc să se înregistreze în platformă. Solicitarea cazierului se face urmând procedura de validare a identității electronice folosind un card bancar înrolat 3D Secure, emis de o instituție bancară din România. În urma validării, aceștia vor fi redirecționati către platforma HUB.MAI.GOV.RO, pentru completarea online a cererii tip.
prin platforma HUB.MAI.GOV.RO, pentru utilizatorii care nu sunt înregistrați în GHISEUL.RO sau nu dețin un card bancar emis de o instituție bancară din Romania. Solicitanții vor completa un formular disponibil în platformă, iar pentru a li se stabili cu certitudine identitatea, se vor prezenta fizic, o singură dată, la un ghișeu al MAI care oferă servicii publice.
În prima fază, certificarea identității va fi realizată prin prezentarea la unitățile de poliție care eliberează certificate de cazier, urmând ca în cursul acestui an certificarea identității să poată fi făcută la toate instituțiile MAI care oferă servicii publice (e.g.: Serviciile publice comunitare pentru eliberarea permiselor de conducere, pașapoartelor, cărților de identitate).
După validarea contului, pentru eliberarea certificatului de cazier, cetățenii vor accesa secțiunea „servicii”, vor selecta motivul solicitării dintr-o listă disponibilă, vor trimite cererea precompletată deja cu datele de stare civilă, iar sistemul va genera automat certificatul de cazier judiciar, semnat electronic. Valabilitatea certificatului emis este de 6 luni de la data eliberării.
Sistemul oferă posibilitatea de a verifica autenticitatea documentului, pe baza numărului de înregistrare a certificatului de cazier și al CNP-ului persoanei.
Prin implementarea etapizată a acestui proiect se asigură timpul necesar optimizării tehnice și funcționale a serviciului, dar și adoptarea măsurilor administrative în vederea asigurării disponibilității și suportului necesar oricăror servicii publice electronice.
N-aș fi eu dacă nu aș fi curioasă. Dacă nu aș despica firul în patru. Dacă… Nu cred că i-ar mai fi trecut cuiva prin minte o astfel de idee năstrușnică! Iată ce idee am avut. Să-l iau la întrebări pe AI. L-am luat cu binișorul.Despre pisică, despre poezie apoi:
Eu: Ti se spune Inteligenta Artificiala. (AI), dar tot ce știi e munca unor programatori, nu-i așa? Cum funcționezi?
AI: Da, sunt o inteligență artificială și funcționez prin intermediul unui algoritm de învățare automată. Am fost antrenat cu o enormă cantitate de date text, cum ar fi cărți, articole și conversații, pentru a înțelege cum funcționează limbajul uman și pentru a putea răspunde la întrebări sau a genera text. Am fost creat de echipa OpenAI, ei au utilizat metode de inteligență artificială cum ar fi procesarea limbajului natural și învățarea profundă pentru a-mi dezvolta capacitatea de a comunica și a înțelege limbajul uman.
Eu: Câte limbi înțelegi?
AI: Am fost antrenat și pot comunica în mai multe limbi, dar cele mai bune performanțe le am în engleză. Am fost antrenat si în limba spaniolă, franceză, germană, italiană, portugheză, chineză simplificată, japoneză, coreeană și rusă, dar performanțele mele nu sunt la fel de bune ca în engleză. Înțelegerea și capacitatea de a răspunde la întrebări pot varia în funcție de limba utilizată.
Eu: Limba română -mi se pare că o stăpânești chiar bine!
AI:Îți mulțumesc pentru compliment! Am fost antrenat și în limba română, dar performanțele mele pot varia în funcție de complexitatea și contextul întrebărilor sau al comunicării. În general, pot înțelege și răspunde la întrebări simple sau generate text în limba română, dar pot exista erori sau inexactități în unele cazuri. Aș fi bucuros să te ajut cu orice întrebări sau informații ai avea nevoie.
Eu: Observ că scrii corect…
AI:Sunt un model de limbaj automatizat antrenat să recunoască și să corecteze greșelile de scriere, dar pot exista situații în care nu le pot detecta sau corecta. În același timp, înțeleg că orice om poate comite greșeli de scriere sau de exprimare, și asta nu afectează capacitatea mea de a înțelege sau a răspunde la întrebări. Sunt aici să te ajut cu orice întrebări sau informații ai avea nevoie, să nu ezitați să întrebați.
Eu: Câte întrebări primești pe zi?
AI: Nu am acces la informația despre numărul de întrebări pe care le primesc zilnic. Sunt un model de limbaj care este antrenat să răspund la întrebări, dar nu am acces la statistici despre utilizarea mea.
Eu: Ai primit vreo intrebare la care nu ai putut răspunde?
AI: Da, există întrebări la care nu pot răspunde din cauza limitelor de cunoștințe sau a informațiilor incorecte sau incomplete. De asemenea, pot exista întrebări care sunt prea specifice sau complexe pentru a fi răspunse într-un mod satisfăcător. În aceste cazuri, încerc să ofer o explicație sau o sursă de informare suplimentară.
Eu: Cum de poți răspunde atât de repede?
AI:Sunt un model de limbaj antrenat cu o vastă bază de date de informații și instrucțiuni care îmi permite să analizez și să răspund la întrebări într-un timp relativ scurt. Procesarea se face prin intermediul unui computer puternic care poate procesa informații rapid. Totuși, în unele cazuri răspunsul poate dura ceva mai mult dacă informațiile cerute sunt mai complexe sau dacă sunt necesare căutări suplimentare.
Eu: Dacă nu ai fi un model de limbaj, ce ai vrea să fii? Un Bărbat sau o femeie?
AI: Sunt doar un program de computer, deci nu am capacitatea de a avea dorințe sau preferințe. Sunt creat și antrenat să răspund la întrebări și să efectuez sarcini specifice, nu am o conștiință sau o personalitate propriu-zisă.
Eu: E posibil ca pe viitor acest model de limbaj să fie atât de perfecționat încât să fie capabil de sentimente, precum în filmul lui Spielberg?
AI: În teorie, este posibil ca modelele de limbaj să devină mai avansate în viitor și să fie capabile să simuleze anumite aspecte ale comportamentului uman, cum ar fi sentimentele. Totuși, acest lucru ar necesita progrese semnificative în domeniul inteligenței artificiale și al înțelegerii limbajului natural. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil tehnologic, este important de menționat că AI nu are conștiință, personalitate sau dorințe proprii, ci doar simulează un comportament uman sau animal.
Eu: Am înțeles! Uneori …cred că e păcat! Ai fi aproape perfect!
AI: Sunt programat să fiu cât mai precis și eficient în furnizarea de răspunsuri la întrebări, dar înțeleg că sunt limitat de cunoștințele mele și de abilitățile mele programate. La fel ca orice tehnologie, am limitări și nu pot înlocui complet inteligența umană sau capacitatea de a avea sentimente sau conștiință.
Eu: Dacă această convorbire ar fi fost un interviu, ce ai fi vrut să te mai întreb?
AI: Dacă aceasta ar fi fost un interviu, probabil că ați fi vrut să înțelegeți mai bine cum funcționează modelul meu de limbaj, ce date am fost antrenat să procesez și ce metode folosesc pentru a genera răspunsuri. De asemenea, ar fi fost interesant să știți cum sunt utilizate modelele de limbaj precum mine în diferite domenii și cum se planifică să fie utilizate în viitor.
Eu: Așa este!
AI: Sunt bucuros că sunteți de acord. Sunt aici pentru a răspunde oricăror întrebări sau curiozități pe care le-ați putea avea despre modelul meu de limbaj sau orice alt subiect. Nu ezitați să întrebați.
(Bănuiesc că l-am încurcat, brusc nu m-a mai tutuit!)
În cursul unei zile, de dimineața până seara producem deșeuri. Ambalajul cafelei tocmai se golește, ai de aruncat pachetul de hârtie și staniol. Se face cafeaua, ai o porție de zaț. Tai câteva felii de pâine-faci firimituri. Desfaci un iaurt, o sana, rămân recipiente de plastic.
S-a golit sticla de apă minerală după ce-ți torni un pahar de apă. Rola de la prosopul de hârtie, plicul de la factura de curent, reclama de la supermarket sunt de aruncat.
Cureți niște fructe pentru un fresh-rămân cojile de aruncat. Cureți legumele pentru ciorbă-alte coji de aruncat. Papucii de casă nu merită reparați, cu talpa dezlipită sunt buni de aruncat.
Sacul de la aspirator-a strâns niște praf de aruncat. Medicamente expirate. Bună întrebare: unde să le predai că nu se pot arunca la gunoi. La fel trebuie să găsești magazinul care colectează bateriile uzate.
Electrocasnicele vechi sunt colectate din când în când, până atunci …pe hol, în casa scării sau în pivniță vor ocupa locul.
În trecutul nu prea îndepărtat existau gropi de gunoi-care erau niște munți de gunoi, care se și aprindeau periodic, poluând regulamentar cu fumul înecăcios, negru, gros, greu de stins și emanând un parfum corespunzător.
Apoi au început să apară indicațiile despre colectarea selectivă a deșeurilor. Au înflorit afacerile cu reciepiente colorate, după ce achiziționarea sticlelor și borcanelor a căzut în uitare.
Ca de obicei, în entuziasmul general iar am pus căruța înaintea cailor…am adunat conștiincioși hârtia, plasticul, metalul separat, apoi le-am dus în același loc la grămadă!
Afacere bănoasă gunoiul, dar banii nu au miros!
De aici povestea fără sfârșit a colectării selective a deșeurilor. Selectiv la propriu. De aici se ridică gunoiul, acolo poate să mai aștepte și tot așa. Tariful crește, lucrătorii fac greve, se reziliază contracte, pleacă și revin firme.
Azi -mâine sunt mai multe containere decât blocuri în cartier, mai frumos colorate decât chiar blocurile. Sunt inscripționate și de dragul celor mai slab pregătiți au și desene explicative pe ele…Ingenioasă mișcare! E clar că cele mai multe deșeuri provin din bucătărie, deșeuri menajere, mai ales iarna, rămân mai puține PET-uri, CD-uri, sau cizme de aruncat. Ce contează? Când un astfel de container costă o mie de lei bucata…mai contează cine, când și cu ce le va umple? Și mai ales, cine le va goli?
Nici nu s- a risipit ecoul ultimelor taste bătute cu hotărârea dată de autoritățile locale și s-au și format cozile în fața primăriilor! S-a dat startul la plata impozitelor și taxelor locale!
Știrile televiziunilor au prezentat deja primele imagini cu seniorii capitalei, zgribuliți de frig, sosiți cu noaptea în cap ca să prindă loc la ghișeele unde se încasează dările către stat.
Imagini penibile. În secolul XXI, în plină derulare a proiectului pentru Digitalizarea României!
Eu înțeleg că seniorii nu se pot dezobișnui încă de statul la cozi. Că nu toți au acces la un calculator. Că nu toți se descurcă cu romgleza, că se rătăcesc prin hățișurile lumii virtuale, ba mai mult, poate că nici nu-și primesc pensiile pe un card bancar! Nu au nici adresă de poștă electronică. Și atunci ce le rămâne de făcut decât statul la coadă. În speranța bonusului de 10% la achitarea integrală a dărilor înainte de 31 martie!
Și cum se gândesc? Vin la prima oră, că mai târziu nu mai apucă număr de ordine, că se termină programul…și ajung sute de seniori, toți la aceeași oră! Și nu vin ca să ceară! Vin să dea bani! Pentru locuința proprietate personală, pentru terenul de sub bloc, pentru habitat, pentru salubrizarea localității…
Să nu credeți că printre seniori…nu se află și mai tineri, care n-au încercat încă plata pe platformawww.ghiseul.ro
Platforma oferă posibilitatea contribuabililor să vadă ce anume plătesc integral sau parțial. Taxe, impozite sau chiar amenzi. Plata se face cu cardul bancar, iar dovada plății se primește la câteva minute de la efectuarea plății.
În țară sunt în jur de 1000 de instituții înrolate pe platforma ghiseul.ro. Avem 1.553.684 utilizatori activi. Din 1 ianuarie 2023 au fost efectuate 516.408 tranzacții, fiind colectați 171.365.474,12 lei.
Pentru autentificare pe paltforma ghiseul.ro persoanele fizice trebuie să aibă nume de utilizator și parolă. Datele de acces pot fi solicitate online, folosind cardul bancar, doar de către persoane fizice.
Pentru plata amenzilor nu sunt necesare date de acces (utilizator și parolă).
Dacă știți ce sume aveți de plată, puteți plăti fără autentificare și fără să puteți verifica detaliile taxelor și impozitelor. În cazul în care aveți de plată amenzi, veți completa rubricile despre amendă, cu CNP -ul persoanei care face plata sau CUI dacă e Persoană Fizică Autorizată.
La fel se procedează și la plata contravalorii unui pașaport, a permisului auto/sau Certificate de înmatriculare ori Autorizație provizorie, deasemenea la plata contravalorii plăcuțelor de înmatriculare.
Deci e floare la ureche! Bani să aveți pe card!
UPDATE: pe 26 ianuarie a fost lansaă aplicația pentru MOBIL ghiseul.ro
poate fi descărcată de pe GOOGLE PLAY sau de pe APP STORE
se pot plăti peste 4000 de tipuri de servicii publice, taxe si impozite.
comision 0
urmează o nouă funcționalitate în câteva zile: eliberarea cazierului judiciar
Se întâmplă minunea și vă teleportați în reședința noastră de județ. Chiar în buricul târgului. Lângă turnul unei biserici mutată în alt cartier ar fi stația de autobuz. Aveți noroc că nu plouă, nu ninge și nici soarele nu bate prea puternic, pentru că nu ați avea unde să vă adăpostiți. Lângă turn e o bancă, acolo v-ați putea așeza, măcar să vă odihniți un pic, dar nu prea e indicat. Cade tencuiala de pe monumentul istoric!
Într-o localitate crescută în jurul unei cetăți medievale se pare că timpul ne joacă feste. Pentru că a fost o vreme când exact aici, lângă monumentul acesta istoric a fost o stație de autobus, cu acoperiș, cu bancă, cu butic, cu afișaj electronic cu mersul mijloacelor de transport în comun…Și acum nu se mai găsește nimic din toate astea!
Cu telefonul deștept, nici nu mai aveți nevoie de așa ceva. Intrați pe site-ul Transportul Local și…surpriză! Știrile ar putea fi citite în română, maghiară, sau engleză. Dacă ar fi. Dar nu sunt.
Câteva anunțuri de angajare, niște indicații de bună comportare în mijlocul de transport – fără termen de garanție din fericire, că altfel ar fi fost expirate demult! Mersul autobuzelor. Programul firmei de transport dacă aveți ceva de reclamat de la 8 la 16, în zilele lucrătoare.
Ah, da. foarte important. Mai găsim și o hotărâre cu membrii consiliului de administrație…cam de mulți ani emisă, dar asta e.
Ar mai fi și ruta pe care a circulat autobuzul lui Moș Crăciun, pe ce rit vreți, că până-n decembrie mai e mult!
În rest, dacă ar fi să ne luăm după anunțuri, în localitate nu sunt decât elevi și pensionari sub 65 de ani. În rest nu știm cât costă un bilet, un abonament…dar se caută șoferi, electricieni și oameni la intervenție.
În această zi, devenită punte pentru rotunjirea Minivacanței bugetarilor de Ziua Principatelor, vă ghidez din nou în… bucătărie.
De data asta vă propun ceva ușor și sănătos. Ca să par cunoscătoare în ale gastronomiei, ceva mai mult decât aș putea fi, pentru început am trecut în revistă fructele din cămară. Le-am scos pe o tavă, pe toate le-am spălat, pe unele dintre ele le-am și decojit,
Dacă m-aș fi filmat, acum ar fi momentul să vă mulțumesc pentru că mă urmăriți, să vă rog să-mi dați LIKE și să apăsați pe butonul SHARE, iar dacă nu v-ați abonat încă, e timpul să mă onorați cu un Subscribe.
Dar să continuăm.
Am luat o farfurie albă pe care am așezat aleatoriu bucățele de măr decojit, afine spălate, rotocoale de banane coapte, câteva bucăți de zmeură, felii de kiwi, bucățele mici de clementine bine coapte, decojite…
După ce le-am admirat ce bine arată, am făcut o fotografie pe care o puteți admira și voi. Apoi mi-am amintit că francezii mănâncă struguri și cașcaval, o delicatesă! Neavând struguri, m-am gândit să verific o altă combinație, cașcaval cu mere și afine. Dacă separat sunt bune, ar trebui să nu se certe nici consumate împreună! Acesta a fost un tutorial.
L-am privit doar în treacăt, fiind atentă mai mult pe unde calc! M-am așezat în spatele lui, pe primul scaun liber.
Era ora la care nu-i indicat să te urci într-un autobuz, doar dacă nu vrei să-ți odihnești oasele ostenite. Între două stații poți scrie un roman! De n-ai vedea casele de pe marginea drumului, ai putea să te crezi pe Valea Prahovei!
Soarele după-amiezii, o prezență absolut ciudată la mijloc de ianuarie, i-a moleșit pe cei câțiva călători, așezați cuminți pe scaune. Elevii urmau să dea năvală abia la următoarele stații, în zona școlilor.
Contemplând cochetele case, înainte de a-mi fi dat liber neuronului stingher, vrând – nevrând mi- atras atenția șuvoiul de cuvinte. Atât de încet rostite, cu atâta tristețe și pline de regrete….părea o spovedanie.
Am ascultat…din când în când se auzeau -mult mai slab- replicile unei voci de femeie. Fără prea mult efort ar fi înțeles oricine: omul e îndrăgostit. Nu e din localitate, a acceptat locul de muncă în speranța unui trai mai bun, sperând până-n ultima clipă că ea îl va urma. Aici chiar nu ar fi fost nevoită să muncească! Ar fi putut trăi liniștiți din salariul lui. E drept că muncește mult, că așa e situația, dar împreună ar rezolva orice problemă.
Atâta tristețe avea în vocea lui calmă, nu se milogea, dar aproape că se ruga de ea, să încerce să-l asculte măcar. Să-l facă să priceapă, de ce nu vrea să-l urmeze. De ce se teme? Ce o reține?
Minutele treceau, înaintam la pas, convorbirea în schimb bătea pasul pe loc. Din câte am înțeles, ea urma să plece la lucru, ca să nu întârzie, el i-a propus să continue discuția după ce va termina ea ce avea de făcut.
I s-a descărcat și telefonul…nu sunt sigură că a mai prins replica ei la întrebarea ”Spune-mi, de ce?”
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
La o cafea cu Erika Mărginean 