Din mașina oprită chiar la intrarea în clădire, cu chiu cu vai s-a dat jos un bătrânel. Avea în mână pe post de baston un trepied ce semăna cu un pom de crăciun ce tocmai fusese despodobit. Omul avansa abia perceptibil, milimetru cu milimetru până la trepte, apoi s-a oprit ca să-și tragă sufletul.

Un tânăr a vrut să-l ajute la urcatul treptelor, sau să-i țină măcar ușa deschisă, dar bătrânelul a refuzat orice tentativă de ingerință în deplasarea sa anevoioasă.

În cele din urmă a ajuns până la intrare. De după ușă un alt domn, amabil, i-a deschis ușa, la care bătrânelul a strigat: lăsți-mă în pace!

În drum spre intrare încă i -am apreciat perseverența cu care încearcă să se descurce singur, să fie independent, contribuind la recuperarea sa după un atac cerebral sau accident.

Domnul de după ușă neînțelegând despre ce e vorba, a deschis din nou ușa, la care bătrănelul care până atunci abia articula cuvintele a răcnit ca un tunet și a trântit ușa cu o forță de care nu l-aș fi crezut în stare!

S-a lăsat o liniște de mormânt. Parcă și timpul a stat în loc. Părea un stop cadru ireal în care doar bătrănelul și-a continuat drumul, măsurând milimetru cu milimetru traseul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.