Într-o zi de noiembrie, cu soare ca și acum, așteptam cu nerăbdare sosirea omulețului care mă va avansa la rangul de mătușă. Nu prea știam ce înseamnă asta, dar suna bine.

Ca să marcăm cum se cuvine evenimentul m-am străduit să fac o prăjitură. Nu vom afla niciodată cum a ieșit, pentru că în clipa în care omulețul acela a ajuns în apartament, nimeni nu s-a mai gândit la prăjitură!

Era primul nou-născut pe care-l văzusem de aproape! O păpușă băiețel, precum păpușa de jucărie, dar mult mai interesantă, pentru că se mișca. Scâncea. Clipea. Se strâmba…Îl treceam din mână-n mână. De la mama, la bunica, la bunicul…

Vreau să-l țin și eu! Lasă-l și la mine!

Mirosul de vanilie ce venea dinspre bucătărie între timp s-a transformat în ceva înecăcios….Prăjitura! Am exclamat în cor, reacție evident întârziată!

Nu-i de mirare că de ziua lui, îi amintim mereu: știai că prima ta prăjitură s-a făcut scrum?