Cu greu am reuşit să-mi reglez respiraţia. Printre încrângăturile viţei de vie ce acoperea o parte din curtea casei, soarele pătrundea cu generozitate, jucându-se pe stropul de cafea rămasă în căniţă. Aşezaţi în jurul mesei, niciunul nu am reuşit să mai scoatem o vorbă. Într-un târziu, ai zis că ne vom descurca. Asta e. Plecăm împreună. Ai mai aprins o ţigară, cu un fel de oftat ai suflat şi fumul şi necazul din suflet şi te-ai dus la Lady, căţeluşa de lângă poartă, ce nu se zărea de la masă, fiind ascunsă de tufele de trandafiri.

Şi ce veţi face cu copilul? – a întrebat mama într-un târziu. Ce să facem? Mergem împreună! Am revăzut scena în timp ce trenul accelerat – singurul ce făcea legătura cu capitala într-o călătorie nocturnă – mă legăna pocnind aproape previzibil din când în când alergând pe şine.

Copilul dormea liniştit, după ce i-a băgat în sperieţi pe cei care treceau în faţa compartimentului nostru şi crezând că nu vor putea dormi din cauza unui bebe, care cum a putut şi-a căutat un loc în altă parte.

Am aţipit de câteva ori, încercând să-mi imaginez cum va fi de acum înainte viaţa noastră. Încotro ne ducem? Oare chiar nu suntem sănătoşi la cap pornind la drum, cu un copil de aproape 14 luni fără să ştim ce ne aşteaptă?

Dimineaţa odată cu primele raze ale soarelui am intrat în Gara de Nord. Nu am prea vorbit, nici n-am fi avut ce. Amândoi măcinam aceleaşi gânduri, aceleaşi nelinişti. Nu ar fi avut rost să le repetăm cu vocea tare. Ne-am strâns bagajele şi am pornit spre ceea ce aveam să numim:” incipit vita nova!”

(fragment din cartea pe care am scris-o deja în gând)