A fost o vreme când mă gândeam cu nostalgie la trotineta mea din copilărie. O bijuterie cu roți de cauciuc, apărătoare de inox, frână și un suport pentru bagaje. Anii au trecut și cum roata se-nvârteștește, iar au ajuns la modă trotinetele. Miniaturale simple pentru pici, electrice ușoare sau grele pentru oamenii mari.

Copiii cu părinți responsabili poartă cască de protecție și circulă supravegheați, cei mai mari …n-au nici cască și nici nu respectă nicio regulă. Dacă te ferești din calea lor e bine. Dacă nu, consecințele le vedeți la știri.

Aseară le-am acordat prioritate unor trotinetiști pe culoarul îngust între gardul viu și mașinile parcate pe trotuarul de lângă bloc. Primul mi-a mulțumit, al doilea s-a făcut că nu m-a observat!

Mai încolo, pe bulevard, ca vântul a trecut pe lângă mine un băiețaș pe trotinetă. Dacă m-ar fi răsturnat n-aș fi știut cui să-i mulțumesc. Un altul venea făcând echilibristică pe roata din spate, de parcă ar fi fost călare, proaspăt scăpat de la circ. La trecerea de pietoni un năzdrăvan cu o tentativă de trotinetă a trecut dincolo, a trântit-o cu zgomot, a învârtit-o, vădit plictisit în așteptarea părinților care erau pe jos!

După o astfel de plimbare, cel puțin deocamdată mi- a pierit dorul de trotinetă! Și să mai ziceți că pietonii nu trăiesc periculos!