Nea Costică sau Georgică ne-a întâmpinat încă de la ieşirea din gară de parcă după noi ar fi aşteptat o noapte întreagă. Semne discrete, salutări cordiale, păream cea mai aşteptată familie ce tocmai a sosit din provincie. Până să ne dumirim, nea Costică ne-a îndesat bagajele în Dacia 1300 astfel că nu ne-a mai rămas decât să refuzăm alţi doi „unchi” ce ne-ar fi dus cu drag la destinaţie. 

Am pornit într-o plimbare nebănuit de lungă prin capitală. Nea Georgică sau Costică povestea cu mult entuziasm peste tot unde treceam câte ceva din istoria locului, dar nu voia nicicum să ne găsească strada soldat Tudor Ion. După o noapte pe tren am vrut şi noi să ajungem odată la garsonieră, dar nea Georgică sau Costică nu avea nicio treabă decât să-şi merite banii. Adică să ne plimbe cât se poate de mult. În cele din urmă i-am mulţumit pentru ghidul turistic şi ne-a scurtat cumva traseul, debarcându-ne prin spatele unui bloc turn, fără să fi găsit strada căutată.

Am întrebat câţiva trecători matinali, care se grăbeau fiecare unde avea locul rezervat la câte o coadă, la carne, lapte sau la orice se putea găsi la alimentară. Nimeni nu auzise de strada ce-o căutam, lucru absolut normal  dacă treceau cu nasul în pământ, n-aveau cum să vadă ce scrie pe tăbliţa de la nivelul etajului I.

Te-ai dus tu şi după un timp ne-ai anunţat că eram tocmai în spatele blocului ce-l căutam.

Entuziasmul meu scădea la fiecare nou transport de bagaje pe care-l efectuai cu stoicism, anunţându-mă despre câte un detaliu despre garsonieră.

– Are un hol mare şi gol.

-Nu are uşă la cameră.

-Bucătăria e tare mică.

– Baia şi mai mică, fără vană şi duşul vine de la chiuvetă.

În cele din urmă am luat liftul şi am oprit la etajul 7. Din prima ocheadă am observat perdeaua mare de material flauşat, de un roşu aprins ce ţinea loc de uşă între hol şi cameră. Asta a fost primul lucru pe care l-am mutat, avansându-l pe post de camuflaj pe geamul ce dădea spre părculeţul în mijlocul căruia trona un complex alimentar. De la geam puteam vedea când să cobor după lapte, fără să stau ore-n şir la coadă. Până am învăţat că atunci când aparent nu-i nimeni la coadă, la umbra copacilor sunt zeci de pensionari ce stau la pândă şi oricât m-aş grăbi vor ajunge înaintea mea la coada de lapte!

(Cartea mea…scrisă deja în gând)