O ambulanță a intrat fără semnalizare sonoră, dar cu lumini cu atât mai puternice, măturând cu flashuri largi geamurile întunecate ale blocurilor. Iarna se întunecă mai repede, oamenii se duc mai devreme la culcare. Cartierul părea liniștit, doar acolo ardeau becurile unde se afla câte un locatar testat și găsit pozitiv.

Din ambulanță au coborât niște oameni în uniforme albe ca de astronaut, cu măști pe față, cu cizme de plastic în picioare, cu mânuși chirurgicale …echipați din cap până-n picioare de parcă ar păși pe Lună , nu în scara unui bloc, fost comunist. Pe ușa de la intrarea în scara blocului au lipit un afiș mare…doar bănuiai ce scrie pe el, dar știai că nu era indicat să te apropii ca să-l citești.

Curiozitatea strică. De altfel nu era greu de ghicit ce putea să scrie pe averizarea de pe ușă. În pandemie și un copil mic știa.

După câteva minute testatul pozitiv a fost adus pe targă la ambulanță, îmbarcat cu mișcări exersate, dar cu destulă greutate din cauza echipamentelor de protecție.

Cu puțin noroc au reușit să-l îmbarce. Fără exagerare, dar s-a întâmplat ori să alunece brancardierul și să pice pe nas, ori să verse pacienta de pe targă direct pe asfalt. Au închis ușile ambulanței și de aici încolo nu prea se mai știa nimic despre el. Cu puțin noroc însă după o săptămână-două testatul pozitiv revenea acasă. Pe lângă noroc pacientul trebuia să fi fost unul sănătos…că dacă avea și comorbidități, șansele de a scăpa viu din aventură se apropiau de zero.

(va urma)