Duminică dimineața, nu prea devreme. Bate un vânt rece de septembrie, prea rece pentru data din calendar. Admirăm peisajul. Câțiva trecători matinali, cunoscuții doar dau din cap în semn de salut, prea tare bat clopotele bisericii din apropiere. Se face liniște și mă întorc cu fața spre intrarea în parc.

Brusc îngheață apa în mine. Un dulău de vreo șase ori cât Samy, fără lesă, stă cuminte ce-i drept, urmat de un tip înalt. Stau și se uită. Trag de lesa lui Samy. Mirat reacționează cu întârziere. Cei doi se apropie de noi. Samy ia poziție de atac. Na, acum! zic eu strângând și mai tare lesa.

Omul vine direct spre noi. Nu face nimic, încearcă să mă liniștească, dar eu îl cunosc pe Samy. Și habar n-am cum ar reacționa Marcus cel cuminte. Ocolește în cerc mare pe stânga, în timp ce omul trece liniștit pe dreapta, având lesa împăturită la spate.

Samy se avântă spre dulăul portocaliu, acesta se trage și mai tare lângă un copac. Samy vociferează, prinde curaj…omul zice să stau calmă, eu îl asigur că îl cred, dar am să-i pun lui lesă dacă se vor bate cei doi. Nu-i cade bine, se supără, dar nu are ce comenta, câinii mari nu au ce căuta pe drum fără lesă…

Îl cheamă pe Marcus la el și pleacă în aceeași formație cum au venit. Samy marchează copacul crezând că el l-a convins pe Marcus să plece.

Clopotele bisericii cheamă enoriașii la slujbă. Noi ne retragem în plină glorie. Totuși, mă întreb, oare n-am fost prea exigentă?