De 8 martie, un comitet special constituit cu această ocazie cumpăra câte un cadou frumos ambalat, niște buchete de flori și după intonarea imnului, le ofeream profesoarelor.

În acel an, eu am fost aleasă pentru dificila misiune de a oferi cadoul profei de română. De vârstă mijlocie, cu ceracăne până la glezne, mai mult tristă decât melancolică, profa de română era o enigmă.

Am ieșit cu cadoul, am recitat urarea din partea clasei, dar spre surprinderea noastră profa a refuzat să-l primească. Îndărătnică de felul meu, eu vi le-am oferit, înapoi nu-le mai duc, i-am zis și am trecut la locul meu. Clasa în picioare, gură- cască…Așa ceva nu s-a mai întâmplat!

Bineînțeles a urmat un discurs, ascultat în liniște de toată clasa. Discret, ne mutam greutatea corpului de pe un picior pe altul, încercând să pricepem cu ce-am greșit!

Frânturi de cuvinte căutau legătura între discursul ei și refuzul de a primi un cadou. ”Cel mai frumos cadou ar fi să învățați, să vă străduiți ”…. și așa mai departe.

Și dacă mi-a cerut părerea…i-am spus: nu mi se pare corect să scriem după dictare analizele literare și apoi să le redăm mot-a mot! Nu-mi dau seama de unde am avut așa tupeu, poate pentru că a zis că ține la mine?

Eram împotriva caietului ei de 200 de pagini din care ne dicta niște texte, aceleași analize pe care le-au învățat ca pe Tatăl Nostru câteva generații de elevi, până la mine!

Poate că acel caiet avea rolul de test-grilă, care nu fusese inventat încă? Nu știu. Nu-mi amintesc cum s-a terminat povestea, și nici cine ne-a mai chinuit cu analize prefabricate.

Despre profa cu caietul ei de 200 de pagini am aflat că peste ani și ani s-a mutat la stele!