Tanti Bety se mutase recent în apartamentul vecin, făcând un schimb avantajos cu tinerii ingineri, transferați la București. Sprintenă, voioasă, mirosind a parfum fin tanti Bety și-a cărat lucrurile în apartament ajutată de un cârd de copii din cartier. Eram curioși să aflăm cine e, câți copii are și când îi vom cunoaște.

Zilele treceau și din apartamentul vecin nu se auzea nimic care să ne dea de înțeles că acolo ar locui și copii. Într-o după-masă tanti Bety a bătut discret la ușa apartamentului nostru cu un pachet în mână.

-Bună ziua, eu sunt Bety, noua vecină, v-aș ruga să mă ajutați să -i găsim pe copiii ăștia care m-au ajutat la mutare- a zis afișând un zâmbet larg pe fața ei cu trăsături ferme, încadrată de un păr blond ondulat la coafor, fixindu-ne cu ochii ei de un albastru deschis, precum cerul senin.

Ai mei au invitat-o imediat la o cafea, am primit și noi câte o cutie de cacao de cea mai bună calitate cu promisiunea că pe celelalte le vom da băieților. N-a fost greu să-i identificăm, au venit ei nechemați, atrași de vestea că tanti Bety are pudră de cacao adevărată, din Belgia.

Asta a fost începutul unei bune vecinități cu tanti Bety. Degeaba am sperat că odată cu sosirea ei vom avea noi prieteni de joacă, n-a fost să fie. Tanti Bety nu era măritată, nici nu fusese vreodată și nici nu avea de gând să se căsătorească. Așa că nu avea nici copii. Nu prea înțelegeam cum se poate una ca asta, atât de frumoasă, cultă, citită și să nu fie măritată!

În scurt timp din bârfe am auzit că tanti Bety era fată bătrână! Locuia singură în apartamentul ei mobilat cu bun gust, asculta muzică aleasă de pe vinil, nu avea televizor și periodic se ducea la teatru ori la concerte. Dimineața mirosul de cafea proaspăt prăjită plutea în casa scărilor. Uneori nu-i reușea câte o rețetă sofisticată de prăjitură și o consolam spunându-i că prăjiturile arse sunt preferatele mele! Ca s-o salvez de la sinucidere! Chiar o credeam când se trântea în fotoliul ei încăpător din sufragerie cu dramatismul eroinei principale dintr-o piesă de teatru: ”Vaaai de mine, acuma mor! Mă duc în parc pe o bancă, am să mor!” Își ținea o mână pe frunte cu cealaltă făcându-și evantai…repeta dramatic printre oftate.

Țârâitul telefonului fix de pe servantă scurta cu succes acele momente dramatice. Punându-mi tava cu prăjituri în brațe, mă direcționa spre ieșire în mare grabă, ca la al treilea țârâit să răspundă la telefon.

Anii au trecut, tânăra pensionară ne arăta din când în când câte o poză ca să ne convingă ce fată frumoasă fusese ea odată! Doar ochii mai păstrau o strălucire vioaie printre ridurile ce-i brăzdau fața. Cafelele cu frișcă erau la fel de gustoase, prăjiturile se mai bronzau câteodată, dar discuțiile noastre erau la fel de captivante ca și audițiile muzicale.

Văzând că nu mă grăbesc cu măritișul și stresată de întrebările colegelor mama îmi zicea resemnată: vrei să rămâi fată bătrână ca tanti Bety! Tata în schimb mă încuraja: lasă, îți cumpărăm o pisică neagră, o bufniță și un glob de sticlă. Ce zici?