La Autoservirea de la colțul străzii, la doi pași de bloc, am cumpărat apă minerală, în sticlă, cu capac metalic. O sticlă de ulei, două borcane de dulceață de caise și un borcan de murături. Un borcănel de muștar. Ceva mezeluri, o bucată de slănină afumată. O conservă de pește și 100 de grame de cafea boabe. Era să plec când mi-am adus aminte că-mi trebuie și frișcă lichidă, în sticlă de 250 de grame. Ar fi fost destul de greu de cărat, sticlăria trage mai greu decât plasticul din zilele noastre, dar la distanțe mici ne-am descurcat.

Sticlele goale, borcanele le-am spălat, le-am verificat să nu fie ciobite și să nu aibă urme de etichetă după care le-am pus în plasă și le-am dus la centrul de recuperare a sticlelor și borcanelor. Tot acolo, la doi pași de bloc. În spatele Autoservirii. Am uitat să vă spun că Autoservirea era supermarketul de azi, mai bine zis alimentara de pe vremuri.

La centrul de recuperarea ambalajelor o angajată ori un angajat, cu seriozitate maximă a verificat fiecare sticlă și borcan să fie STAS, curat și neciobit. Apoi a scos creionul pus la păstrare ca pe poliță după ureche și a făcut niște calcule după care mi-a dat contravaloarea ambalajelor.

Sticlele și borcanele adunate în cămară au fost ca o pușculiță. Spălate și vândute oricând puteau fi transformate în bilete de cinema, un suc sau o înghețată!

Simplu și eficient. De ce ne -am complicat acum, nu înțeleg!