Povestim despre picturile de ce împodobesc pereţii sufrageriei. Vine vorba de copii, de nepoţi.  Apoi revenim la evenimentele petrecute în urmă cu peste şapte decenii. “Aveam 19 ani, eram ca orice tânăr, lucram şi locuiam cu părinţii în chirie la familia Polgar de pe strada Arany Janos. Se simţea îna aer că ceva nu e în regulă, dar nu ştiam ce se întâmplă. Ziarele nu scriau  nimic.  Nu existau  restricţii de circulaţie, au fost unele ciondăneli între tineri de concepţii diferite, dar eu cum nu frecventam astfel de cercuri mă simţeam în siguranţă. Am vrut totuşi să văd ce se întâmplă. M-am dus la sinagogă, acolo pe la intrare era un bilet că nu se fac rugăciuni, să stăm acasă că vor veni după noi. Se zvonea că şefii de la sinagogă au fost duşi la jandarmerie, au fost bătuţi şi intimidaţi, înainte să le dea drumul. La sfârşitul lui aprilie, începutul lunii mai, ne-au zis că ne duc în Ungaria la muncă. Că acolo vom fi în siguranţă. Aveam voie să luăm cu noi 25 kg de bagaje de persoană. Am crezut. Ne-am făcut bagajul, câte un rând de haine, lenjerie…eram săraci, nu aveam cine ştie ce. Dimineaţa am stat în faţa casei şi i-am aşteptat. Au pus bagajele în căruţe, noi ne-am dus pe jos după căruţă.

Fabrica de cărămidă, tabără de concentrare

Ne-au dus în ghetoul de la fabrica de cărămidă. Tabără de concentrare. Eram păziţi cu arma mitralieră. Nimeni să nu intre, nimeni să nu iasă din ghetou. După vreo trei săptămâni ne-au dus la gara mare, ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite, vreo 60-80 de persoane înghesuite. Ne-au dat o cană de apă la un vagon de oameni, câte o franzelă. Eram închişi. Într-un colţ al vagonului era un vas pe post de veceu. Bărbaţi, femei, copii la un loc. Unii au murit pe drum. Nu ştiam unde ne duc. Când am trecut peste graniţa Ungariei, am auzit oamenii vorbind că ne-au minţit, nu ne duceau în Ungaria! Nimeni nu ştia nimic. Într-o gară am zărit-o pe mama, ea era într-un alt vagon. Mi-a cerut apă şi nu am putut să-i dau”, şi din nou i se îneacă vocea în lacrimi. Apoi continuă. “Peste câteva zile trenul s-a oprit din nou, s-au deschis vagoanele şi nişte oameni în haine vărgate ne-au gonit din tren, aşa că am rămas şi fără bruma de bagaje. Şi din nou am crezut ce ne spuneau: că mai avem de parcurs 10km, cine nu e în stare să meargă pe jos, va fi dus cu maşina. Aşa că oamenii s-au separat benevol, unii încolonaţi să meargă pe jos, alţii cu maşina, femeile şi bărbaţii separat, copiii  erau scoşi din rând că nu vor putea merge pe jos. Aşa i-au zis şi fratelui meu mai mic. Tata nu avrut să-l lase singur şi a zis în faţa comisiei că nu va fi în stare nici el să alerge 10km, că e bolnav aşa că l-au lăsat. Ne-au minţit. Nu i-a dus nici 100 de metri. I-au executat. I-au ars. Cei care au fost duşi în Polonia au fost tatuaţi, noi care am rămas în Germania aveam ecuson pe piept.

-continuă-