Am coborât cu liftul. De la geamul etajului șapte părea că nu-i nimeni la coadă la alimentara. Numai că m-am înșelat. Coada șerpuia frumos pe lângă zid, coada însemnând de fapt sacoșele cu sticlele de lapte. Pe locul fiecărui pensionar așezat la umbra copacilor din parc era o sacoșă.

Mi-am lăsat și eu sacoșa cu două sticle groase, grele și goale ca să dau o fugă până la piață. Era prea devreme ca să vină lăptarul! M-am gândit eu. Și am plecat cu juniorul la piață. N-am zăbovit cine știe cât, am cumpărat niște roșii din alea bune-bune. De unde știu? Păi dacă juniorul s-a și apucat la molfăit din ele!

Când am ajuns înapoi la alimentara, iar am avut parte de surpriză. De data asta nu mai erau nici sacoșe, nici bătrânei la umbră! Nu-mi venea să cred, dar nici sacoșa mea nu mai era!

M-am învârtit pe lângă locul unde o lăsasem, așteptând parcă să apară de după colț, dar în cele din urmă am întrebat o tovarășă: nu vă supărați, a fost lăptarul? Camionul care aduce laptele la magazin.

• Da, drăguțo! Să vii mâine mai devreme, azi ai întârziat!

• Văd, că am întârziat. Dar nu-mi văd sacoșa cu sticlele, aici am lăsat-o până m-am dus la piață.

• Ce-ai făcut? Dar matale pe ce lume trăiești? Să-ți lași sacoșa și să pleci? Extraodinar!

Și s-a întors la treburile ei, uluită de cele auzite. Și eu m-am mirat, că la noi puteai lăsa și banii în sticle! Și nu-i lua nimeni!