Ora prânzului. Într-un parc din apropierea centrului, la umbra copacilor, de la distanță pare o haină aruncată pe jos, în iarbă. Alături pe bancă un tip ca un cârlig, stă nemișcat. Noroiul cu care și-a făcut cunoștință i s-a uscat pe gambe. Pantofi sport, pantaloni scurți, bluză de trening neagră sub care se ascunde un adolescent. Lângă el, ce părea haină aruncată pe jos, e o altă ființă umană, cu geaca trasă peste cap.

Lumea trece pe lângă ei. Oare mai respiră? -mă-ntreb. Hainele par nemișcate. Nu se aude niciun sunet. Potrivit educației umaniste, frumos ar fi să-i întrebăm: Bună ziua, domnilor! Ne auziți? Și în funcție de rezultat să anunțăm la 112 că doi tineri au nevoie de asistență medicală. Sau de Poliția Locală. Sau…Suntem buni de plată dacă am deranjat echipajul SMURD degeaba.

Cel mai bine e să-i ocolim! Nu par să fie bătuți decât de soartă. Pe vremea asta mohorâtă, îmi vine în minte întrebarea: numai noi să n-avem faliții noștri?