Pe vremea mea…încep cu acest clișeu ca să-i enervez un pic pe pretențioșii, se făcea pregătire militară. La școală -nu mai știu în ce an, un profesor de istorie, de exemplu, ne ținea pregătirea teoretică. N-am să-l pot uita vreodată cum citea dintr-o cărțulie, apoi ne arăta părțile componente ale unei arme adevărate. O pușcă. Se uita cu mare atenție la ea și după câteva încercări s-a decis care-i patul puștii și care-i țeava puștii.

În rest nu-mi amintesc mare lucru din cărțulia roșie. O altă amintire e din poligonul de tragere. Din poziția culcat trebuia să nimerim mijlocul tinței așezată la distanță respectabilă. Cu ochelarii mei de mioapă în devenire n-am prea văzut ce și cum ar trebui nimerit, dar am făcut printre gloanțele trimise în câmp, vreo opt puncte! De reținut că ochelarii îi aveam în ghiozdan, din motive de securitate. Cu ei pe nas, cu certitudine aș fi doborât …ținta!

Râdem și glumim, deocamdată ne putem permite. Doamne și ferește să nu mai fie de glumă cu ”speciala” de la graniță, dar și cu această tentativă de pregătire tot avem mai mult habar despre subiectul arzător la ordinea zilelor noastre. Acea mobilizare a rezerviștilor. Au fost câteva exemple care ar putea fi de râs dacă nu ar fi de plâns. Bravul soldat Sveik ne-ar putea invidia!