„Uluitor câte poţi afla dacă îţi deschizi urechile şi te uiţi un pic prin jurul tău!”, mi- a zis ieri o colegă.  „Mie-mi spui?!”, am întrebat-o, crezând că mai multe decât aud şi văd eu la bar, nu prea are cum să afle o ospătăriţă dintr-un resturant care se respectă! Apoi i-am dat dreptate. De pildă faza cu ţigănuşii. Eu nu aş fi crezut în veci aşa ceva, dar uite că se poate. Doi copii, cu vârsta indecisă, 10-14 ani zic ei că ar avea, dar nu-mi dau seama, îşi duc traiul la intarea într-un magazin de cartier. Aşezaţi pe jos, cu un câine alb cu pete negre în braţe, profită de prostia celor care vor să se pună bine cu „Ăl de Sus”, acum în prag de sărbători. Şi sunt mulţi păcătoşi, iar ăştia au buzunarele pline de bani şi bonuri de masă! Îmi plac câinii, îmi place să fac poze, aşa că în pauza de masă, trecând pe lângă ei, am vrut să le fac o poză! Nu voi mai încerca aşa ceva, asta e cert! Unul a sărit să mă ia la bătaie, celălalt a scos un briceag că mă taie dacă fac poze! Am încercat să stau de vorbă cu ei, trebuia să-i calmez că de fapt pozam afişele de pe stâlp. M-au crezut. Cel mic mi-a explicat că el „trăieşte” cu colegul, că sunt concubini şi văzându-mă şocată, se pregătea să dea detalii ce înseamnă asta, când cineva le-a aruncat doi bănuţi. Concubini sau nu, amândoi s-au năpăstuit asupra lor, iar eu, folosindu-mă de agitaţie,  m-am retras englezeşte! Şi nici nu ard de nerăbdare să-i mai revăd!

(L-am publicat  în Ziarul de Mureş, 2011)