Telefonul a sunat strident, fără să-l poată opri cineva. Mărunţica din Patul nr. 3 l-a lăsat în sertarul noptierei  până s-a dus s-o conducă pe candidata la internare. Rezidentele, una de interne, alta de neurologie o consultau pe cucoana  cu unghiile stacojii. După ce a tăcut telefonul au continuat cu întrebările, iar eu am auzit vrând -nevrând pentru nu ştiu a câta oară ce nemernică e medicul de specialitate din urbea ei că nu a vrut să o consulte şi cum a stat ea mai bine de trei săptămâni până s-a eliberat locul ca să se interneze. Părea sănătoasă tun, deşi se plângea de durere de cap când îşi aducea aminte că nu e la pensiune, totuşi. Mărunţica din Patul nr. 3 era un caz şi mai interesant. Începuse să povestească cum a fost la cules de afine. Acum dacă au venit rezidentele a reluat povestea tremurând mâna puternic. „Cum meream noi aşa, odată numai strigă omul: ursu’ dar io am şi căzut şi nu mai ştiu nimic. Pe când m-am trezit ursu nu mai era acolo, era numai băiatul, dar de atunci aşa îmi tremură mâna”, povestea încercând să-şi ţină mâna afectată cu cealaltă. Ciudat e că atunci când ţinea cartea de rugăciuni în mână, citind, nu părea că i-ar fi tremurat mâna. Probabil retrăirea celor întâmplate îi cauza acel tremur de necontrolat. Era nespus de curioasă. Pur şi simplu se trezea vorbind: da’ de unde sunteţi, sărumâna? da’ de când sunteţi aici sărumâna? Şi tuşea  fără să-şi pună batista la gură şi asta mă scotea din sărite…Noaptea pufăia ca o locomotivă cu aburi…Din fericire nu aveam s-o mai ascult decât încă o zi.

Cu o seară înainte am reuşit să merg singură, supravegheată de la distanţă, pe lângă zid, ţanţoşă, cu capul sus, ţinându-mă de balustradă, până la baie! Priveam doar printre gene, luminile mi se păreau prea puternice. Acum am văzut şi bradul de Crăciun împodobit, chiar aproape de uşa salonului meu, deşi cu siguranţă nu a fost pus acolo pentru Crăciunul pe rit vechi! Dimineaţa am raportat performanţa mea, aşa că la prânz eram externată! Nu înainte de a mai bifa o doză de perfuzii. Mărunţica lipsea din cameră, după cum se lăuda cunoştea spitalul ca în palmă, aşa că mi-am luat rămas bun numai de la cucoana cu unghiile stacojii. Mi-a urat toate cele bune, m-a pupat şi mi-a mulţumit pentru că i-am făcut o poză cum stătea  cocoţată în mijlocul patului.

Am reuşit să mă îmbrac, am trecut testul înainte de externare, am ascultat o grămadă de sfaturi şi eram liberă să plec! Pe coridor, până la lift era totul nou pentru mine. Era la prima vedere, acum la plecare, căci la sosire habar nu aveam de nimic! Am făcut nişte poze de la geamul spitalului aşteptând liftul. M-am mirat un pic de ce lumea se comportă cu mine de parcă aş fi bolnavă, acum, când eram deja în picioare? Abia zilele trecute am realizat cât de îngrozitor arătam, când am revăzut nişte poze făcute atunci şi în lunile următoare!

Privind înapoi după un an, amintirile sunt ceva mai estompate, deşi nici acum nu-mi vine să cred că mi s-a putut întâmpla mie una ca asta! Mi-au tot spus să nu scriu despre astea că s-ar putea să ajung înapoi şi văd eu pe Dracu’ atunci! Cu tot riscul…nu puteam să nu scriu. Furnicăturile din buricul degetelor strigând după tastele calculatorului nu m-au lăsat în pace! Aşa că…dixit!