Recent renovat, parcul e înconjurat de un gard multicolor. Pe un covor de cauciuc sunt așezate din loc în loc câteva tentative de leagăn pentru cei mai mici. Zic tentative pentru că nu sunt practice și nici nu se pot numi leagăne. În mijlocul terenului de joacă sunt niște construcții de plastic, viu colorate, ce imită un castel, cu tobogane și chiar și un tun mare tot din plastic. Cățărătoarele sunt din împletituri negre, pentru picimea din grupa mare.

Sub supravegherea părinților care ocupă cele câteva bănci din parc, copiii se dau pe tobogan în acord global. Unii nu se lasă ademeniți nici cu promisiunile cele mai tentante ca să părăsească terenul. Somnul și foamea în cele din urmă îi pun în mișcare pe majoritatea gălăgioșilor și la ora prânzului cetatea de plastic se poate odihni și ea până la noua năvălire a piticilor.

La câteva blocuri distanță, e un alt parc. Deși e pe un deluț, nu se ridică la standarele precedentului. Pe terenul accidentat crește o iarbă deasă, pe unicul tobogan, fratele vitreg al celui din parcul precedent, cel care are curajul să-l încerce, inevitabil va ateriza după un hop sănătos într-o groapă cu nisip.

Leagănul cu patru imitații de căluț, mai bine zis, patru șei libere fără cai ( ori caii liberi fără șei?) se învârt în cerc scârțâind din mânerele prinse cu câte două șuruburi imense. Vor ceda în cele din urmă. Pe jos, patru bucățele de covor cauciucat îl pun la proba de detexteritate pe cel care se angajează pe postul de dresor de …șei.

Atâta timp cât treci doar pe lângă aceste parcuri de joacă, abia dacă realizezi ce ai văzut. În schimb atunci când ești în misiune cu o minunăție de domnișoară de 18…luni, se schimbă datele problemei. Devii mai exigent și mult mai atent la detalii!