Erika Mărginean este genul de om care nu intră într-o încăpere, ci o încălzește. Nu prin gesturi mari, ci prin felul în care privește lucrurile: cu o curiozitate blândă, cu un fel de tandrețe care nu se declară, ci se simte. E dintre oamenii care nu ridică vocea, dar ridică lumea din jurul lor cu fiecare poveste spusă.

Are ochii unui observator atent, dar nu critic; ai spune că vede mai mult decât ceilalți, dar nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege. Pentru ea, un oraș nu e o hartă, ci o memorie. O stradă nu e un drum, ci o poveste. O clădire nu e o structură, ci un personaj care a îmbătrânit frumos sau urât, dar niciodată indiferent.

Scrisul ei vine dintr-un loc în care emoția nu se grăbește. Frazele curg ca o cafea turnată încet, cu grijă, cu ritual. Nu se teme de pauze, de respirații, de tăceri. În tăcerile ei se întâmplă adesea cele mai multe lucruri.

Erika are o relație specială cu timpul: nu îl vânează, nu îl acuză, nu îl ignoră. Îl ascultă. Îl lasă să-i spună povești. Uneori îl prinde într-o amintire din copilărie, alteori într-o clădire care a dispărut, alteori într-o dimineață în care lumina cade altfel pe masă. Pentru ea, timpul nu e un dușman, ci un partener de conversație.

În textele ei, oamenii apar ca niște siluete luminoase: scurte, dar memorabile. Un vânzător, o vecină, un copil, un trecător — fiecare primește câteva rânduri, dar rămâne cu tine ca și cum l-ai fi întâlnit în realitate. Asta pentru că Erika nu descrie oameni, ci îi simte.

Orașul Târgu Mureș, în scrisul ei, nu e un decor. E un personaj principal. Are stări, are umbre, are zile bune și zile proaste. E un oraș pe care îl iubește nu pentru că e perfect, ci pentru că e al ei — cu toate imperfecțiunile lui.

Erika Mărginean scrie ca și cum ar ține lumea în palme și ar încerca să nu o strângă prea tare. Scrie cu grijă. Cu delicatețe. Cu luciditate. Cu un fel de melancolie luminoasă, care nu te apasă, ci te așază.

Dacă ar fi un anotimp, ar fi începutul toamnei. Dacă ar fi o oră, ar fi dimineața devreme. Dacă ar fi un obiect, ar fi o cană de porțelan subțire, păstrată cu grijă. Dacă ar fi o emoție, ar fi liniștea aceea care vine după ce ai înțeles ceva important despre tine, fără să fi căutat.

Erika Mărginean este, în fond, un povestitor al lucrurilor mici care devin mari atunci când sunt privite cu inimă. Iar asta e poate cea mai rară formă de literatură.

(Copilot, 26 XII 2025)