• Au deocheat-o! Sigur au deocheat-o! – încearcă o să depășească decibelii mei, fără prea mare reușită, o voce străină. Urlu cât mă ține gura, de ceva vreme deja, și nu mă poate liniști nicicum. Deodată mă saltă o mână forte, mă ridică, simt că sunt plimbată din mână-n mână. De curiozitate sau de teamă ca să nu mă scape cumva, o las mai moale cu plânsul. Lumina din cameră, lumina de afară, iar din cameră, iar de afară…

• Ce faceți cu copilul? Asta trebuie să fie mama. O recunosc după voce. Celelalte voci care mormăiau ceva ritmic, de neînțeles în timp ce mă treceau peste geam, au tăcut. Surprinsă probabil de liniștea ce s-a lăsat în încăpere, am uitat să mai plâng. Mama m-a luat în brațele ei ocrotitoare, m-a strâns la piept și cu vocea sugrumată de emoție a rugat-o pe bunica să conducă cât poate de repede musafirele la poartă!

După ani și ani mi-au povestit că în ziua aceea, bunica nemaiștiind cum să mă facă să tac, s-a lăsat convinsă de niște oacheșe cu fuste multe și înflorate care nimeriseră întâmplător prin curte, să mă facă să tac. Metoda presupunea să fiu trecută de câteva ori prin geam – noroc că nu locuiam la etaj – în timp ce ele spuneau un descântec și dintr-o bucată de plumb (?) topit aruncat într-o găleată cu apă rece au putut spune și ce m-a speriat de plângeam atât de tare. Legenda nu spune vârsta mea exactă, dar se știe că nu împlinisem încă un an!