-Singurică? Singurică?

Ar fi trebuit să mă obinuiesc deja, dar tresar de fiecare dată când mă trezește din visare câte-o voce de după gardul de beton. Singurică, nu se vede? Dacă nu punem la socoteală și traista pentru ovăz, a se înțelege geanta mea de liceană. E drept că seamănă, mai bine zis chiar e o traistă, lucrată la războiul de țesut, din ceva material dur, ca o pătură pentru cai, vopsită în multe culori, un fel de plic dreptunghiular, cu clapetă, nici prea mare, nici prea mică, tocmai bună pentru câteva cărți și caiete, penarul și carnetul de elev. Nu car cu mine toată casa, doar strictul necesar.

După ce ies val-vârtej din casă, îmi verific în gând, oare n-am uitat ceva? Regretele oricum ar fi tardive, dar, măcar să știu din timp la ce să mă aștept.

Și atunci vine vocea asta de după gard care mă sperie. Cine știe de câte ori o fi rostit deja formula magică, nu conta că era un ciorchine de fete sau doar una singură. Până să ajung eu trecuseră sute de elevi și studenți, în ambele direcții. O mai fi speriat pe câteva curajosul de după gard.

Reușesc nemaipomenita performanță să ajung după ce s-a sunat de intrare, locuind la doi pași de școală! Deștepții au închis poarta cea mai apropiată de mine, de ar fi fost deschisă ajungeam și eu la timp. Cel puțin înaintea profei. Dar așa trebuie să ocolesc curtea școlii, mare cât un teren de fotbal, ca să ajung la poarta paralelă cu cea cu lacătul cât casa pe ea.

Carnetul de elev? – Aici. Ecusonul? – Aici. Cordeluța? -Imediat…Răspund avansând câte un pas pe lângă portăreasă. Orele fiind înaintate am forțat intarea principală. N-am avut noroc, că m-a agâțat importanta.

În sfârșit îmi dă liber, ajung la clasă, bat la ușă și intru.

În cinstea mea – cum altfel – o clasă întreagă în poziție de drepți intonează imnul de stat. Moment solemn, nu poate fi întrerupt. Îndrăznesc din priviri s-o întreb pe profa de la catedră: pot să intru? Tot din priviri mă expediază: treci la loc! Clasa cântă, cânt și eu. După imn: ”Nu lipsește nimeni”-raportează cu respect eleva de serviciu, acum că am ajuns și eu. Colega mea care vine cu trenul, de undeva de la țară, e prima care ajunge. Păi, da. Dacă vine cu trenul! Eu vin pe jos!

Și pentru că o performanță ieșită din comun se ține păstrată măcar, dacă nu depășită, la sfârșitul anului am numărat câte liniuțe sunt scrijelite pe cuier după mențiunea: ”Erika azi n-a întârziat!”