Nu e nici prea frig, nici atât de cald încât să mă topesc grăbindu-mă spre spital. Soarele îmi stoarce niște lacrimi din ochiul meu drept. Ochelarii pentru miopie îi port … în geantă. Rimelul aplicat din belșug, inexplicabil mai generos pe genele de pe ochiul drept decât pe cel stâng, va începe în curând să mă șicaneze. Scot batista din mers și încerc să opresc dezastrul ce stă să se producă. Mai am câțiva metri până la poartă, aș clipi, dar mai mult rău aș face. Deja mă ustură ochiul…Portarul mă primește cu un ”Sărumâna” și un zâmbet lăbărțat pe toată figura lui de om important. Îi fac semn că doar aici, mă duc, la Fizioterapie, ca să nu se agite cei care sunt opriți cu fermitate, pentru că mai sunt câteva minute până începe ora de vizită.

Prima ușă pe stânga ce dă într-un fel de cerdac, absolut firesc pentru o asemenea clădire veche , imediat în față are ușa de la Fizioterapie și Mica chirurgie. O încăpere nu prea mare are un geam ce dă în cerdac, drept pentru care tuburile mari de neon funcționează non stop. Camera e împărțită cu un material de drapel albastru în două compartimente. Într-un colț e dulapul mamei, de unde scoate mereu ceva ”dulce”, sau sandwichul pe care nu-l mâncase încă. În celălalt dulap are registrele cât casa cu tot inventarul de instrumente chirurgicale, cu niște denumiri ciudate, unele în latină, altele după numele inventatrorului …pensă Pean drept, pensă Pean curbă…Cutii cu seringi, fașe, mănuși chirurgicale și alte asemenea minuni ținute sub cheie.

În mijlocul încăperii tronează un pat chirurgical, oribilă imagine, mereu mi-a fost groază de cele două forme de tălpi de aluminiu cu punctulețe și cu legături de plastic gri deschis. Patul cu cearceaful orbitor de alb, purtând ștampila spitalului, pe jumătate acoperit cu o bucată de cauciuc bej, în fața patului cu o treaptă metalică acoperită cu antiderapaj, la cap un bec cu stativ, înalt, luminând precum farul de la Constanța, reprezintă ”mica chirurgie”.

În dreapta un pat înconjurat de același material albastru, ascunde cele două lămpi mari de raze ultraviolete, acolo e zona de ”fizio”. Mai e un aparat mare cât o mașină de spălat, o lampă cu infraroșu, iar pe la intrare e un tub albastru, mare ca tubul de oxigen, din care se scoate gheața carbonică pentru unele mici intervenții chirurgicale.

Pe biroul de sub geam e ceasul care cronometrează secundele pentru tratamentul cu razele ultraviolete. Registrul în care se trec numele pacienților și tratamentul urmat. Peste tot domnește un miros de aer ozonat, care în curând va fi anihilat de mirosul de cafea.

Mama, frumoasă și îmbrăcată în halatul ei alb, apretat și călcat ireproșabil, coafată ca întotdeauna, cu bonețica albă pe cap, îmi meșterește o cafea la ibric, pe arzătorul din soba de teracotă sau cu mini plonjorul electric, dacă refuz nessul ”Amigo”, cu care în ciuda numelui, nu prea sunt prietenă.

Trecem peste faza cu ”iar ți-ai vopsit ochii? Vrei să-i strici?” – spune în timp ce-mi intinde o bucată de vată și-mi face semn să trec la chiuveta de lângă dulapul ei ca să-mi salvez ochiul.

Dacă vine un pacient, ies pe coridor și caut să nu mă uit pe exponatele ce împodobesc pereții coridorului. Mulaje atât de reușite încât aș putea jura că din rama cafenie pe suportul de culoare închisă mâna aceea e chiar reală, cu toate bubele scârboase de pe ea! Și asta e doar mulajul ”light”, că sunt altele și mai și.

Vin pacienți de peste tot. Unii revin ca să-i mulțumească…Dacă nu poate face miracole, câte o vorbă bună are Mama pentru fiecare și asta contează foarte mult.

Îmi beau cafeaua și cu machiajul refăcut îmi continui drumul, fără să mă las șicanată de razele soarelui.