De la poarta mare cu clanţa imensă de metal,  la dreapta, treceam pe lângă un loc ce trebuia să fie tare fioros, căci până şi în zilele de sărbătoare sau după programul de lucru normal, mirosea puternic a iod şi a leucoplast. Uneori se auzea plânset de copil sau chiar strigăt de durere de oameni mari de dincolo de geamurile mari. Acolo era chirurgia. Următoarea uşă era de la „raze”, acolo lucra „Gluckdoctor” ce semăna cu Moş Gerilă. Aşa mi-l imaginam pe Moş Gerilă cel adevărat, pentru că Moşul ce stătea lângă pomul de iarnă, deşi era îmbrăcat în roşu şi avea barbă albă,şi avea şi sacul cu jucării, odată când s-a răsturnat  am văzut că era impletit din nuiele, nu era adevărat! Ceva mai sus pe pom era un îngeraş alb, cu aripi şi nu ne puteam lămuri nicicum, cine ne-a adus darurile? Îngeraşul din rai, care a intrat pe gaura cheii sau Moşul cel gras ce ar fi trebuit să încape pe hornul casei! Am stat eu la pândă de nu mai puteam de somn, dar n-am reuşit să-l surprind nici la sosire şi nici la plecare! Moş Gerilă de la roentgen, când nu avea de lucru, trecea drumul ce despărţea curtea cea mare în două şi se posta în faţa casei, unde aşezată pe un scăunel scriam de zor pe biroul meu făcut dintr-un scaun lat de bucătărie. M-a întrebat dacă-s evreică? Habar n-aveam, dar i-am răspuns cu întrebarea cea mai enervantă de care nu m-am putut lepăda încă: „de ce?” Şi mi-a explicat că evreii scriu de la stânga spre dreapta, de jos în sus. Dacă hieroglifele ce le înşiruiam pe pagina de caiet puteau fi numite scris, atunci şi eu puteam fi evreică!

Defilări de 1 Mai şi 23 August

Dealtfel asta era cea mai mică problemă la noi în familie: naţionalitatea cuiva! Ai mei ziceau că nu contează culoarea sau limba vorbită, omul să fie Om, aşa, cu majusculă. Auzeam cuvintele secui, român, maghiar, regăţean sau naţi, dar atât. Nu vedeam diferenţa. Aşa se face că multă vreme costumele populare pentru mine erau denumite „secui-român” şi „secui-maghiar”, mai ales că nu le vedeam decât la defilările din centru, neavând bunici la ţară. Şi defilări erau de două ori pe an, de 1 Mai şi de 23 august, în oraş. Că la noi, cei patru stăpâni ai curţii, defilarea de 1 Mai ţinea până la cea din 23 August, spre disperarea medicilor care nu puteau asculta bolnavul din cauza noastră. Iar noi nu glumeam cu defilarea! Aveam steguleţe, tobe fiecare şi Alex avea şi trompetă. Strigam cât ne ţineau plămânii „să trăiască unu mai” „Uraaaa” „Ziua celor ce muncesc” , „Uraaa”şi băteam tobele mărşăluind roată cât era curtea de mare. Ei, nu chiar toată ziua, doar câteva ture…dar zilnic! Apoi din 23 August schimbam repertoriul strigam doar „uraaa” că nu ştiam lozincile alea lungi, dar cu atât mai tare băteam tobele iar Alex chinuia trompeta. Uneori veneau şi alţi copii de prin vecini…dacă am avut noroc să ocupăm cutia mare de lemn în care Gluckdoctor a primit o piesă pentru cabinet, eram cei mai invidiaţi din zonă. Ne amenajam o cameră de păpuşi cu tot ce am putut mişca din casă: perne,pături, jucării…Odată am deschis o librărie…noroc că mama a ajuns acasă la timp! Pe atunci se cumpărau cărţile şi erau de nerefuzat mai ales dacă le ofereai gratis! Iar cei care aşteptau la medic se plictiseau fără o carte bună de citit!

Pită cu slană şi ceapă

Auzind acum de atâtea boli, îmi amintesc cum eram noi toată ziua printre tot felul de oameni veniţi de peste tot din Regiune şi nu ne feream deloc! Dacă se puneau pe lângă un zid şi scoteau din traistă o darabă de pită de casă, brişca şi o creastă de slană afumată, dacă aveau şi ceapă roşie…nu mai scăpau de noi! Stăteam şi îi priveam cum ţineau într-o mână pita, slana, în cealaltă brişca şi mâncau de nu puteam lua ochii de la ei! Bineînţeles că nu ceream! Stăteam înaintea lor, cu mâinile la spate şi priveam ca la spectacol. Când ne îmbiau să gustăm, că se prindeau în cele din urmă ce vor copiii ăştia de la oraş, ne curăţam mâinile mai întâi, lovindu-le tacticos una de alta, de la Alex am preluat mişcarea, şi în timp ce fixam îmbucătura, ziceam „nuuu , mulţumesc”, ca apoi să luăm fiecare câte o îmbucătură şi să fugim în capătul celălalt de curte, în speranţa că vom acosta câte un biciclist să ne plimbe până la poartă, stând într-un picior pe o pedală!

Avion cu motor

Odată am prins un militar cu motocicletă cu ataş! Ne-a îmbarcat pe toţi patru şi ne-a făcut un tur al clădirii de dincolo de stradă! A fost primul drum mai lung, că cel mai lung a fost când ne-a îmbarcat într-un IMS, tatăl lui Alex a venit cu un şofer, şi ne-a dus până la aeroport! Acolo am văzut avionul acela mare care zbura adesea deasupra curţii atât de jos de vedeam pilotul din el! Deşi acum nu sunt chiar atât de sigură de asta, dar atunci aşa mi se părea şi fugeam ba spre el, ba mă ascundeam sub poartă ca să nu mă nimerească! Pe atunci visam să mă fac pilot de avioane! Mi-a trecut însă, după primul zbor când nu conteneam să dau la raţe între decolare şi aterizare în drum spre Bucureşti! Adică tot drumul aproape!

Revin