flori-de-caisMai zăbovesc un pic prin curtea clinicii! Nu pot trece chiar aşa de uşor peste acele evenimente extraordinar de importante, pentru noi, cei patru copii, un băiat şi trei fete, stăpâni pe vastele domenii cuprinse între poartă şi gardul vecinilor. Băiatul şi una dintre fete locuiau la etaj şi poate că şi din acest motiv, dar şi îndemnaţi de mămica lor, când ne certam se uitau de sus la noi. Uneori ne certam atât de rău, habar nu am din ce motiv, încât doamna cea blondă (la fel de asistentă medicală ca şi mama, doar că prima mai era şi nevastă de medic ginecolog cu mult mai în vârstă decât ea) striga de la geam, susţinându-şi odrasla care ne pândea înarmat cu un băţ, lângă uşa casei: „scoate-i ochii la proletari!” şi nu ştiu dacă firavul băieţaş ar fi executat ordinul sau nu, cert e că noi nu ieşeam. După ce s-a calmat doamna cea blondă, ne vedeam de-ale noastre, lăsându-l pe băiat să mânce tot din cratiţa cu cartofi noi tăvăliţi în unt şi presăraţi cu pătrunjel verde. Oare de ce copiii preferă mâncarea de la vecini? Şi eu aş fi mâncat din merele roşii  pe care slujnica lor (urâtă expresie!) le curăţa cum nimeni altul, lăsând să curgă o bentiţă lungă roşie ce unduia până la găleata cu gunoi, lăsând să se vadă albul cărnos şi proaspăt al mărului ce strălucea în soare şi după care salivez şi acum, pentru că pe noi nu ne-au servit!

De-a doctorul şi asistenta

Dacă tot veni vorba de Alex…în joaca noastră, după cum era şi firesc într-o curte de spital, eram slujitorii lui Hipocrate, fără să-i ştim numele desigur. Alex era medicul, eu asistenta şi ceilalţi copii, cei de prin curţile vecine erau pacienţii. Aveam truse medicale cu stetoscop, termometru, pansamente, cu de toate şi un cabinet pe treptele de la intrarea în pivniţă. Aveam tot felul de broşuri colorate despre boli şi medicamente pe care le comercializam  pe la vecini, o casă la stânga, o adresă mai la dreapta, până unde aveam şi noi liberă trecere.Nu ştiam ce scria pe ele, dar le ofeream inventând poveşti după imaginile din ele şi ceream 5-10 sau 25 de bani în funcţie de mărime. Mergea bine afacerea, copiii şoferului care circula cu motocicletă cu ataş şi purta haină de piele neagră, cumpărau regulamantar. Tanti de la tutungerie, o nemţoaică ne mai expedia spunând că nu are bani, iar dolofanul din curtea paralelă cu noi, de unde ieşeau şi tractoare câteodată, cumpăra foarte rar. Cu toate astea adunam bănuţi de câte o îngheţată, sau dacă nu-i aveam pe toţi, bătrânul ne mai dădea şi pe datorie. De altfel noi nu ceream decât de 20 de bani! Ne-am prezentat odată în faţa lui cu o bancnotă roşie, cu tractor pe el, vrând să-i dăm datoria, poate că nu a înţeles bine că ne-a dat din nou câte o porţie zdravănă de îngheţată cu miros de vanilie cum nu mai găseşti nicăieri, la toţi patru, şi ne-a mai dat şi rest, cu care ne-am prezentat din nou, alt rest şi tot aşa! L-am revăzut după mulţi ani, poate că totuşi nu era chiar atât de bătrân din moment ce încă vindea la buticul liceului în pauze tot felul de dulciuri şi prăjiturele cu 1,50 lei bucata! Mă ştiam cu musca pe căciulă şi nu prea îmi venea să cumpăr de la el…norocul meu că aveam şi acolo câte o afacere, un desen, o temă rezolvată pentru câte o colegă  erau răsplătite cu o prăjitură, evident cumpărată de client!

De la cais la bunica

Revenind în curtea spitalului…aveam doi caişi în faţa casei din care ai mei îmi scuturau de la mere până la lebeniţă, când ce pofteam! Legenda spune că am fost atât de răsfăţată de unica bunică de care am avut parte din păcate numai trei ani, o armeancă frumoasă şi cu suflet bun, încât dorinţa mea era poruncă. Dacă mă opream în faţa unei vitrine în oraş, pe atunci aveai ce vedea prin vitrine, alt copil nu mai avea ce căuta pe acolo: „e vitrina mea, acum eu mă uit”, îi spuneam hâşâindu-l de acolo, sau aplicându-i o corecţie dacă nu executa. Se mai spune că mă trânteam pe jos şi dădeam din picioare ţipând ca din gură de şarpe dacă doleanţele mele erau refuzate? Nu-mi vine să cred! Aşa face acum un copil de prin vecini şi nu mi se pare frumos! Puteam eu să fac aşa ceva?! Bunica mea s-a-mbolnăvit într-o bună zi şi nu mai putea vorbi, dar din semne arăta că vrea să mă vadă. Înţelegând că e bolnavă am vrut să o vindec…i-am aplicat rujul mamei pe picior până a observat careva să mă ia de acolo! Apoi nu am mai văzut-o şi nu am înţeles de ce.

Bunicul era el glumeţ, dar nu mă răsfăţa deloc! Stătea rezemat în baston prin faţa casei şi dacă venea câte un bolnav şi se interesa de un veceu, ca omul venit de departe, bunicul îi arăta direcţia spunând:  „mergeţi numai după miros!” Când tuna şi fulgera ne refugiam lângă el, deşi în rest preferam să-l evităm, dar soră-mea nu odată se oprea în faţa lui cu mâna-ntinsă: bătrâne, dă-ne nişte bani! Şi dacă ne trimitea după pâine, luam şi câte un corn mare şi ne lăsa să păstrăm şi restul. Din care cumpăram îngheţate până dădeam iar în datorii şi…cunoaşteţi povestea!

Vreau acasă! Nu-mi place aici!

Când ne-am mutat la bloc, tata l-a condus prin apartamentul acela mare şi frumos ce înota în lumina ce pătrundea pe ferestrele mari cât un perete, dar degeaba. El vroia acasă! „Du-mă acasă. Nu-mi place aici!”Şi noi nu înţelegeam cum se poate să nu-ţi placă aşa o frumuseţe de locuinţă spaţioasă, însorită!

Într-o zi a cerut un pahar cu apă de la mătuşă mea, care tocmai venise în vizită. Nu avea de făcut decât doi paşi până la bucătărie, camera bunicului era chiar prima uşă de pe hol, dar nu mai avea cine s-o bea! Tata venise de la drum, se odihnea pe canapeaua din sufragerie şi când i-a auzit ţipătul mătuşii, a sărit în picioare scrântindu-şi genunchiul! Abia acum înţeleg ce putea simţi bietul tata! Peste 20 de ani, scena urma să se repete, doar că el era în dormitorul din aripa opusă şi eu eram cea care încerca să-l resusciteze…

revin