A fost o vreme când medicul dacă avea dubii , dacă nu era sigur de metodele de tratament nu se sfia să ceară ajutor de la colegi, de la profesori , de la medicii din străinătate, pentru că nu orgoliul lui și sănătatea pacientului era pe primul loc.

Abia împlinisem 13 ani, când într-o duminică, dimineața m-am trezit cu un nodul pe gât. Era cât o prună mai mică de Bistrița, se mișca gelatinos parcă, peste „mărul lui Adam”, băgându-mă în sperieţi. Consiliul vecinilor a decis că nu poate fi nimic grav. Cu o seară înainte ne-am cam ciondănit noi copiii din bloc. Unul dintre băieţi m-a cam strâns de gât, „din dragoste,” cum motiva gestul copilului vecina, când m-am dus să-l pârăsc . Am văzut negru de atâta dragoste, dar nu pot decât să mă bucur că am scăpat cu atât. Am pus eu compresă cu ţuică de prune, garantat 100%, apă cu sare, compresă uscată, rece, caldă…fără niciun efect.

În prima zi de lucru, mama m-a luat de mână şi aţă la policlinica de copii. Îmbrăcată frumos, cu o rochie roşie, (pentru prima şi ultima oară purtam şi un furou alb cu multă dantelă) şi după o consultaţie sumară  s-a decis că e nevoie de biopsie.  Înconjurată de studenţi nu prea mă simţeam confortabilă, mi-era şi frică, medicul explica ce şi cum  gesticulând cu ustensilele medicale şi după hocus-pocus a arătat victorios ce a reuşit să extragă din nodul, apoi l-a aruncat la coş!

Mi-au pus un plasture şi din ziua aceea exact un an am purtat leucoplast ce trebuia schimbat din când în când, de sub el picurând ceva …

A venit vacanţa de vară şi nu trebuia decât să aştept să se întoarcă *profesorul de peste hotare unde se dusese pentru schimb de experienţă, ca să ajung sub cuţit. Trec peste acest episod, îmi amintesc perfect…totul. Cum au trimis-o pe mama după nişte hârtii ca să nu se streseze degeaba acolo, că oricum nu avea cu ce ajuta, cum am luat nişte injecţii, cum m-au ţinut de poveşti în timp ce îmi cotrobăia medicul prin gâtul meu despicat precum iepurelui din cartea de zoologie, până la greaţa ce m-a luat când m-au ridicat de pe masa de operaţie şi am dat cu ochii de tot arsenal plin de sânge…

După operaţie mi-au explicat ce şi cum a fost şi că nu-i gata, peste vreo cinci ani va trebui să repetăm acţiunea că firicelele subţiri nu au putut fi eliminate….

Mi-am amintit de toate astea ascultând ştirile despre copilaşii din sud, care sunt răpuşi de o boală necunoscută. Nimeni nu ştie din ce cauză mor copiii  şi din orgoliu, din prostie sau din nepăsare e lăsat totul la voia întâmplării. Trebuie găsit un vinovat. Apa, laptele praf, portocala, igiena precară…tatonări inutile. Unora le plac cifrele. Dacă scriu că trebuie să moară câţiva copii ca să se ceară ajutor , risc să-mi comparaţi vorba cu expresia prost aleasă a şefului de stat despre Colectiv! Dar asta se întâmplă!  Ne plângem că se comasează şcolile pentru că a scăzut natalitatea, că tinerii pleacă din ţară, că industria noastră „e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”, că am vândut şi pământul de sub picioare şi  ce facem? Nimic mai mult decât  ascultăm discursuri sforăitoare de dragul unor bătuţi în cap la care mai funcţionează falsul patriotism, că tot e an electoral!

*Profesorul V.V. şeful clinicii de ORL  la vremea respectivă, nu s-a sfiit să spună că  are de- a face cu un caz nou, prima operaţie de acest fel din tîrg şi s-a dus, s-a documentat după care a rezolvat cu succes problema, dovadă că încă sunt aici şi tastez de zor!