Am trecut în fugă strada, destul de lată, dar nu prea circulă mașini la ora asta. Ca de obicei de altfel. Mai reduc din ritm că am de urcat dealul destul de abrupt pe lângă cimitir. Trec în viteză pe lângă gardul de beton, pe alocuri se zăresc mormintele cu cruci mari de beton placat cu marmură neagră, strălucitoare. Alerg și-mi aud bătăile inimii în ureche.

Am câteva minute la dispoziție ca să ajung acasă, apoi cu misiunea îndeplinită să mai prind trenul care va pleca fără mine, dacă nu mă mișc destul de repede. Îmi place adrenalina. Încerc să număr în gând, oare câte minute au trecut de când am primit ucazul de pe peronul Gării și câte minute mai am la dispoziție? Deschid ușa apartamentului cu o dexteritate rar întâlnită, nu trece un minut și o închei la loc, mai verific de clanță, e bine, s-a închis și o iau la fugă înapoi, pe scări în jos.

Trec pe străduța mică, de aici se văd mai bine mormintele tăcute din cimitir, pe deal în jos alerg de parcă mi-ar fi crescut aripi. Atenție la străduța mică, nu vine nimic, sunt în linie dreaptă, alerg, mai e puțin, sunt atât de aproape încât aud vocea de la difuzorul Gării. ”Trenul personal …din direcția…sosește pe linia doi…”Am ajuns înaintea trenului anunțat!Încă respir. Cu mândria misiunii îndeplinite…Tata e mândru mine, dar îmi reproșează: dacă ai fi mai organizată n-ar fi trebuit să alergi!