Etichete

, , ,


220px-Gyorgy_Dragoman_-_Portrait.jpgCei mai curioși din fire, probabil, ar fi vrut să afle prin ce trec semenii lor care, de voie de nevoie, au ales să-și părăsească locurile natale. Și în vechiul regim, dar și în zilele noastre tot mai mulți pleacă temporar sau definitiv spre alte zări, mai puțin mânați de spiritul de aventură și mai mult în căutarea unui trai mai bun. Unii se întorc resemnați, spunând că nici ”acolo” nu umblă câinii cu covrigi în coadă, alții rămân și rabdă indiferent ce ar însemna asta și iarăși alții își clădesc o viață nouă, luând totul de la zero. Dar nu uită de unde au plecat. Despre aceștia din urmă, am putut afla din reportajul realizat de liget.ro.

Pogăci Herculane sau chifteluțe pentru cei mici

Târgumureșeanul din titlu nu este nimeni altul decât cunoscutul scriitor, distins cu zece premii și tradus în zeci de limbi, Dragomán György. Tată ai doi copii pe care i-a obișnuit să consume chifteluțele ”home made” numindu-le Pogăci Herculane, soțul poetei Szabó T. Anna, traducător și nu în ultimul rând autorul romanelor traduse printre cele 32 de limbi și în limba română: ”Regele Alb” (2008) și ”Rugul” (2015). Născut la Tîrgu Mureș în 1973 Dragomán György povestește cu dezinvoltură ori de câte ori este întrebat despre orașul său natal, despre bunicii din strada Cosminului (fosta str. Göcsi Máté) și despre blocul de pe str. Moldovei nr. 8. Într-un filmuleț realizat cu ocazia unei vizite în Tîrgu Mureș, prin 2005, putem vedea și geamul camerei de la etajul patru, unde copil fiind a locuit.

”Nu am vrut să-i dau nume fictiv”

Cititorii celor două romane mai sus amintite, dacă sunt târgumureșeni au impresia că recunosc locurile descrise de Dragomán György. Altora li se pare că recunosc de pildă Brașovul. ”Cred că cei care citesc știind că mi-am petrecut copilăria și o parte din adolescență în Tîrgu Mureș pot asocia spațiul cu acest oraș, deși sunt multe diferențe între realitatea și ficțiunea din cărțile mele. Cei care nu știu, de fapt, de unde sunt, îmi scriu e-mailuri în care îmi spun că și ei au copilărit la Brașov, de exemplu. Mulți citesc cărțile mele suprapunându-le peste copilăriile lor. Eu cred că orașele din romanele mele pot fi din orice colț al Transilvaniei!”, i-a explicat lui Eli Bădică într-un interviu pentru suplimentul de cultură.ro. Întrebat fiind de ce nu a denumit totuși localitatea, Dragomán György a spus: ”Pentru că nu am putut. Nu am vrut să dau un nume fictiv, iar numele real nu avea sens, nu era chiar Tîrgu Mureș. Mi-amintesc cum am luat decizia aceasta: dacă aș fi vrut să scriu despre un Tîrgu Mureș care să fi fost recognoscibil pentru toți, atunci ar fi trebuit să mă întorc, să studiez, să fiu atent la câți copaci sunt pe bulevard, de pildă. Dar n-am avut puterea să mă întorc pentru mult timp, așa că mi-am spus că nu aceasta este soluția. Am preferat varianta orașului meu din cap, oraș care a devenit casa mea fictivă. Spațiu care are legături cu Tîrgu Mureș, dar și cu orășelul în care ne-am mutat în Ungaria, în vestul țării, lângă granița austriacă – în primii ani acolo, amintirile cu care venisem din România se proiectau pe noul oraș. Ambele orașe m-au condus la altul nou, pe care l-am construit pas cu pas și pe care-l cunosc intim, îl văd, aș putea să-i desenez o hartă”.

”Orașul mi-a intrat în cap”

Știind că vor pleca definitiv din țară, de la 13 ani nota cele văzute în cursul zilei, încercând să rețină cât mai multe elemente. ”Știam că vom pleca, dar a durat doi ani până la plecarea propriu-zisă, așa că am cules, în tot timpul acesta, tot soiul de amintiri. Știam că, dacă plec, cumva trebuie să duc totul cu mine în minte. Mi-am format un fel de conștiință de culegere: în fiecare noapte din acei doi ani, înainte de a adormi, mă gândeam ce văzusem în ziua respectivă, cum aș putea să povestesc asta. Astfel orașul mi-a intrat in cap.” Trecând dincolo de granițe a simțit o oarecare decepție văzând că ”nici iarba nu e mai verde și nici copacii nu sunt mai zvelți decât la noi”.

”Mi-a fost greu să plec, mi-a fost greu să revin”

Conștient fiind încă de la 13 ani că vrea să devină scriitor, abia la 29 de ani și-a publicat prima carte. I-a fost greu să părăsească orașul, locurile cunoscute, prietenii. ”Am locuit pe strada Moldovei. Vizavi de noi era cofetăria Macul Roșu. Pe atunci acolo era marginea orașului. Dincolo de noi nu mai era nimic. Acum e plin de construcții, dar când eram eu copil nu erau decât dealuri și pădurea. Bande uriașe se întreceau pe acolo. Copiii din blocul nostru contra copiiilor de la celelalte blocuri. Uriașe jocuri de război, fotbal și cățărat în copaci, lungi hoinăreli. Umblam cu țevi de Bergman la noi, prin ele suflam ace de gămălie îndoite, trăgeam cu praștia, așa ne duceam traiul. Ne duceam la ștrandurile 1 Mai, la Voința… cred că nu mai există. A fost o copilărie palpitantă, plină de aventuri. Între timp era dictatură, se știa, tata îmi spunea mereu să am grijă ce scot pe gură, să avem grijă ce vorbim. La școală era destul de mare disciplina, uneori ne și atingeau fizic, ne tundeau dacă aveam părul lung. A existat un soi de teroare sufletească”.

Școala din Ungaria vs școala românească

Deși ambele țări făceau parte din blocul comunist, în Ungaria regimul părea mai blând. ”În prima zi de școală când am fost întrebat, luam poziția de drepți și în- cercam să răspund așa cum am fost educat aici. Au râs de mine. Mi-a luat o săptămână până ce m-am debarasat de această disciplină cu care am fost obișnuit.” În localitatea unde s-au stabilit au fost bine primiți, pe atunci nu erau decât foarte puțini ardeleni imigrați acolo. Spre mirarea sa nu a mai fost întrebat de unde știe limba maghiară. Și spre mirarea altora peste ani, în Elveția, va vorbi ronește cu Herta Müller. În Ungaria însă totul a fost altfel decât cu ce era obișnuit și asta nu putea să nu observe. Norocul de a trece mai ușor peste trauma despărțirii de locurile natale a apărut odată cu întâlnirea cu cea care avea să-i fie soție și partener de literatură. ”De treizeci de ani suntem ziua – noaptea împreună și încă o grămadă de lucruri nu cunosc despre ea. O căsnicie funcționează bine dacă se lucrează la ea, ceea ce este o muncă grea. Nici noi nu spunem că rămânem pe vecie împreună, mereu e în pachet că mâine ne certăm atât de tare încât ajungem la divorț! Dar sperăm, cu nu va fi așa. Foarte intens muncim ca asta să nu se întâmple.”

 

Distrugerea ca tratament

După mai bine de doi ani în care ziua începea cu verificarea cutiei poștale ”o fi venit pașaportul?” odată ajuns în țara vecină, în septembrie 1988, se gândea cu o falsă nostalgie la orașul natal. A mai venit în vizită pe la bunici, dar odată devenit cetățean maghiar însă, i-a fost mai greu să suporte dorul ce-l cuprindea de fiecare dată la întoarcere. ”Atât de mare era dorul încât am zis că singurul antidot ar fi să nu mă mai întorc acasă” Interesant este că ”acasă” înseamnă orașul natal. În „Cartea distrugerii” o carte neagră, (romanul netradus în română) orașul arată ca după război, este orașul care seamănă, dar nu este același cu orașul copilăriei. „Am avut sentimentul că am distrus Tîrgu Mureșul în cartea aceea. Numai eu știam ce oraș era acela. (…) Probabil acesta a fost procesul terapeutic prin care a trebuit să distrug în mintea mea orașul pe care l-am părăsit”.

 

Anul de răscruce, 2005

Acest an a fost piatra de hotar în viața scriitorului. A fost anul în care l-a pierdut pe tatăl său, medicul stomatolog care scria și el nuvele fără să fi reușit să – și publice romanul la care visa. A apărut romanul ”Regele alb” pe care l-a dedicat tatălui său și i s-a născut cel de al doilea copil. Tot în același an a fost invitat la Tîrgu Mureș. ”A fost o experiență foarte frumoasă. Simțeam că mă aflu într-un oraș străin, pe care – l cunosc totuși foarte bine: nu m-aș putea rătăci, dar nimic nu-i așa cum mi – l aminteam eu. Începând de la această excursie știam că voi mai putea veni oricând, dacă voi fi chemat. De obicei vin dacă sunt chemat, că de capul meu nu prea mă duc nicăieri. Nu prea sunt genul de călător!”

În loc de concluzie:

„Ceea ce vezi când ești copil și adolescent îți influențează puternic personalitatea. Pentru mine a fost un exercițiu neobișnuit să încerc să-mi amintesc și să pun pe hârtie tot ce am văzut în orașul acela … În ”Rugul„ analizez ce se întâmplă cu noi atunci când ne cucerim libertatea. Mai mult, un adolescent percepe mult mai acut o astfel de problemă, pentru că ea e strâns legată de căutarea propriei identități”.(Dragomán György)

(Sursa foto: Wikipedia0

(Publicat în PUNCTUL 708)