Și-a ales un punct strategic. De veneai dinspre bulevard, de veneai dinspre licee, nu aveai cum să-l ocolești. Era acolo, pe colț de trotuar, cu un soi de butoi negru folosit pe post de sobă, în care avea cărbuni încinși, peste care punea o tavă cu fundul ciuruit, ca o sită în care erau așezate castanele aurii, crestate un pic, iar după ce se prăjeau le scotea și le punea într-un culcuș de pernă acoperită cu o altă pernă pentru a le păstra cât mai mult timp calde. Mirosul de castane coapte plutea în sus și în jos în jurul cetății medievale. Pe lângă sobă și culcuș de perne avea înșiruite măsurătorile, niște cănițe înăltuțe de tablă gri cu toartă, și când îți venea rândul îi arătai spre cănița care voiai și ți-o umplea cu castane încă fierbinți. Îi dădeai banii ceruți și la doi pași de el deja puteai desface punguța de hârtie răsucită în formă de coif dintr-un vechi manual de matematică, istorie sau ce se nimerea.

Omul cu castane avea o figură de mojic din romanele clasicilor sovietici. Dacă n-aș fi citit sau văzut filme cu mojicii, poate că nu m-ar fi bântuit omul în nopțile când aveam coșmar. Habar nu am dacă era pașnic sau nu, dar mi-era frică de el. Uneori visam că mă atacă și atunci mă băteam cu el, îl loveam cu pumnii în față, atât de tare că după câte o lovitură din asta mai puternică mă trezeam cu perna în brațe, pe jos, lângă pat!

Încă îi văd figura și acum, deși o fi praf și pulbere de demult! Avea o față rotundă, unsuroasă, roșiatică, părul ca de ață roșcată, gălbuie sau albă…în funcție de cum bătea soarele pe el. Avea o fată, după trăsături putea să – i fie ori fată, ori nevastă…Habar nu am ce limbă vorbeau, nu știu nimic despre ei mai mult, dar îmi inspirau o frică inexplicabilă.

Preferam să renunț la castane, deși îmi plăceau, decât să cumpăr de la ei. Apoi într-o zi au dispărut, au venit alții pe locul acela strategic care a rămas până-n ziua de azi locul castanelor coapte!