Nu mișca! E bine! Ți-am zis să nu te miști! Dă-l mai la stânga. Înapoi. Las-așa! Aceste ordine erau adresate celui care era de serviciu la reglarea manivelei de pe antena parabolică. Antena de televizor ce semăna cu un lighean supradimensionat sau cu o umbrelă, depinde de fantezia fiecăruia, de regulă era agățată pe balcon, sau în geam.

Asta după ce am mai evoluat și antena tradițională din tije de aluminiu ce semăna cu uscătorul de rufe, ediția restrânsă, montată pe acoperișul blocului a căzut în dizgrație. Nu de alta, dar cu asta nu prindeai posturi străine și după un timp nu era bună decât ca haltă pentru ciori.

Cu ligheanul de pe balcon prindeam mai multe posturi, de la turci până la nemți, chiar multe. Imaginea era clară, sonorul frumos…Problema era că pe lângă ligheanul în sine mai era nevoie și de un aparat- nu mă-ntrebați ce și cum-, știu că nu era ieftin și de acolo se făcea reglajul fin.

Ținând cont de costurile destul de importante, o astfel de instalație deservea un bloc cu câteva zeci de apartamente. De aici și distracția. Telefoane, bătăi în ușă ori în țeava caloriferelor…mai mută domle că ne am săturat de…și aici fiecare reclamant venea cu doleanțele sale.

Asta până când a apărut televiziunea prin cablu! Telesatco, RDS/RCS sau mai nou Digi. Boierie! De acum nu ne mai înghețau degetele pe manivela parabolei, nu ne mai bătea nimeni în calorifer!

Ce vremuri!