Pe colțul biroului meu într- o colivie locuia un papagal micuț și deștept. În colivia aceea luxoasă el avea loc de servit masa, leagăn pentru joacă și un recipient cu apă proaspătă.

Papagalul cu penajul de un albastru deschis precum cerul de vară și doi ochi mici ca bobul de piper negru nu avea nume. Uneori fluiera, dar nu vorbea.

În cursul zilei se juca pe leagăn, mânca semințe sau dormea. Seara rămânea singur în birou, dar nu protesta.

Deștept fiind de felul lui a învățat cum se deschide ușița coliviei și într-o zi când nu eram la muncă a deschis-o și pentru prima oară liber a zburat într-o veselie de pe un birou pe altul.

Obosit de atâta libertate s-a prezentat apoi la ușa coliviei. Printre gratii probabil vedea mâncarea, apa curată și leagănul ce-l așteptau, doar că ușița nu-l mai asculta!

Nu se mai deschidea. După cele două zile libere, la întoarcerea la muncă, l-am găsit fără suflare, căzut pe lângă colivia cea luxoasă ca un palat! L-am regretat.

Bietul peruș a plătit cu viața pentru câteva ore de libertate.