La două noaptea o voce răgușită mă trezește din somn. Omul e necăjit rău. Vrea să fie lăsat în fum, lângă paharul cu vin, iar cobzarul bătrân să-i cânte ceva, de inimă albastră, ceva ce știe el mai bine.

Îi promite și bani și haina de pe el. Numai să-i cânte. De unde să-i dea, mă întreb, dacă e copil al nimănui și tocmai se plângea că nu are nici bani, nici casă. Ce nu zice omul la beție! În cele din urmă ajunge și la ultima strofă, motivul jalei. Nu v-ați fi gândit! Omul a iubit o fată! Atât.

I-aș zice că-mi pare rău, că-l compătimesc și n-ar trebui să insiste, că am înțeles că-i bai mare nu doar eu, dar toată scara trezită din somn!

De parcă m-ar fi auzit, a tăcut câteva minute. Când să-mi reiau somnul prin pernă aud marșul triumfal al unui trib australian, dacă nu mă-nșel. Bubuiturile ritmice, repetitive, bum-bum-bum..da-dam…îl cheamă pe Moș Ene pe la gene!

Dimineața, ca de obicei, nici becul nu-i stins pe scară, e liniște deplină. Nici urmă de petrecăreți. Până la următoarea descindere…să auzim de bine!