Dimineaţa interfonul anunţă sosirea omului cu deratizarea. Încă nu l-am văzut, pentru că odată intrat pe casa scării, porneşte o zgomotecă infernală, asta o fi pentru speriat şoareci,  şi împrăştie un miros naşpa, asta o fi pentru ţânâţari şi cât ai zice peşte ajunge la etaj, ca la fel de repede să dispară de pe scară.

Cu ani în urmă reprezentanţii unei firme cu nume ce aduce a legături cu marea, obişnuiau să lase la intrare un avertisment, un fel de „să nu-mi spui că nu ţi-am zis”, adică nu e indicat să inhalez substanţa împotriva ţânţarilor şi ne condamnau la stat în apartamente câte două-trei ore! Acel gaz desigur intra pe sub uşă, pe la geam, pe unde apuca şi nici din greşală nu ai fi vrut să ieşi, te asigur! Taxa pentru această operaţiune se achita la asociaţia de locatari. Cine sunt ăştia de acum, nu ştiu. Zgomotul parcă e acelaşi, mirosul e mai vag şi nu lasă urme pe jos! Nici pe factură nu am sesizat, dar o fi sub acoperire, nu se ştie niciodată c e ascunde o notă de plată!

Ce nu înţeleg însă nici până-n ziua de azi: cum poţi „deratiza ţânţarii?” Nici că-mi mai bat capul cu asta! De n-aş suferi de o superstiţie urbană, aş zice că de şoareci n-am auzit să fi fost vreodată în scară, iar ţânţarii se vor trezi mai încolo şi pe afară!Dar…no! Ca să fiu în ton cu denumirea!