Locuiesc într-un oraş, în care, de când mă ştiu, concitadinii mei vorbeau trei-patru limbi, fără să fi fost considerat un lucru ieşit din comun. Majoritatea vorbeau două limbi, dar până şi cei care recunoşteau că nu vorbesc decât o singură limbă, înţelegeau atât şi din celelalte limbi încât să nu-i poţi vinde!

Punga, ţiganul

Auzeam fel de fel de poveşti de groază prin care adulţii încercau să ne tempereze spiritul de aventură, de a nu trece peste linia de demarcaţie imaginară ce precedea poarta masivă de lemn spre lumea cea mare. Se vorbea despre oamenii răi care fură copiii ca să le bea sângele, iar poveştile paşnice se refereau la Punga baci, ţiganul care îi băga în pungă pe copiii, cum altfel decât răi, şi pleca cu ei. Niciodată nu mi-am pus întrebarea ce nevoie ar avea bătrânul de nişte copii indisciplinaţi, dar încercam să îl evităm. Cel care venea cu ţambalul în zilele de sărbătoare ca să interpreteze cu mare artă câteva melodii populare pentru o mică atenţie, ce trebuia suplimentată apoi în funcţie de stadiul în care se afla artistul, cu ceva de mâncare sau de băut, părea că e fratele geamăn al celui cu punga, dar nu ne speriam de el! Mai era un evreu mărunt care circula cu trotineta, deşi trecuse de vârsta pensionării, dar nici el nu ne inspira teamă.

Motoreta Manet

Dincolo de podul peste pârâul Pocloş în schimb nu aveam curajul să trecem niciunul! Şi nici nu prea aveam ce căuta, pentru că în curtea noastră mare aveam de toate. Miros de iod şi leucoplast de la chirurgie, medici care ne trimiteau de sub geamul lor că nu puteau consulta bolnavii de gura noastră, dar aveam şi motoretă Manet ce avea nişte conducte transparente de plastic pe care le umpleam din când în când cu nisip fin spre disperarea proprietarului care era obligat astfel să împingă „fiara” până la atelier…

Tovarăşii vremii

Cei mai periculoşi „tovarăşi” aveau nume maghiare, dar printre medici erau şi nemţi sau evrei. Îmi amintesc de un totum factum cu aprovizionarea din curtea clinicii, Joska, un munte de om, care avea ticul nervos de a-şi sălta pantalonii cu coatele strânse peste cureaua pantalonilor, cu o mişcare semi circulară, trăgându-şi simultan şi nasul de Depardieu, zgomotos, cu simţ de răspundere. Când îl vedeam simţeam mirosul de cartofi de Gheorgheni cu praf şi pământ umed pe ei, căzând cu bubuieli surde prin gemuleţul de la pivniţă, direct din camion, ca să fie puşi la păstrare pentru iarnă. Un altul de la „direcţiune”, tot un „tovarăş”, deşi se numea „capitalist” (Tőkés) era şef peste tot ce mişca în curtea clinicii, dar şi dincolo de ea, peste alte clinici şi dispensare…de el depindeau multe. Lui trebuia să-i adresezi şi cererea pentru obţinerea unei locuinţe în locul celei naţionalizate. Sau altuia, dar fără semnătura acestuia nimic nu avea sens.

Şari neni

Pe vremea aceea, la şcoala de dincolo de drum, balaurul de la intrarea principală se numea Sari neni. Poate că memoria mă înşală, dar când văd desenele cu Tom şi Jerry, de ea îmi aminteşte stăpâna lui Tom!

La şcoală predarea se făcea în română şi în maghiară. Copiii de ţigani stăteau în ultimele bănci, fiecare clasă avea cel puţin unul sau doi care după un timp îşi lăsau locurile libere, figurând doar statistic printre elevi. Învăţătoarea mea, de care nu-mi amintesc cu drag, o femeie simpatică la înfăţişare, dar în rest precum mărul roşu din poveste, împărţea „funcţiile” după rangul social al părinţilor. În primele bănci stăteau odraslele de medici, ingineri (erau ceva mai mulţi decât acum) şi profesori, mai la spate aveau locuri progeniturile muncitorilor. Cei mai deştepţi şi abonaţi la zece pe linie erau cei din primele rânduri. Printre ei erau responsabilii cu verificarea cordeluţelor, a carnetelor de elevi, a batistelor curate şi a unghiilor tăiate. După ce la o vizită la domiciliu s-a lămurit treaba cu ocupaţia părinţilor mei, am fost numită responsabilă cu udatul florilor! Auzind frânturi de discuţii ale părinţilor despre „coletărie”, vagoane” şi trenuri, când am fost întrebată cu ce se ocupă tata, am zis că încarcă vagoane la gară. Şi oricât mi-aş fi stors creierii nu înţelegeam ce e rău în asta! De mama nici n-a mai întrebat, i s-a părut de ajuns ca să mă plaseze în a doua parte a clasei. După acea vizită obligatorie la domiciliu când a gustat din compotul de caise pus la iarnă de mama şi a mâncat câteva prăjituri de casă, am fost mutată în banca a treia, ” ca să văd mai bine la tablă” şi a modificat în catalog meseria părinţilor!

revin…

 

Foto caiferate.fr.yuku.com