Etichete

, ,


13295088_1332213140139436_101602573_n.jpgAm văzut-o într-o poză de grup a candidatelor pentru Consiliul Local Tîrgu Mureş din partea unui partid înfiinţat de la “firul ierbii”, care nu se teme nici de diversitate, nici de concurenţa feminină. I-am cerut prietenia pe pagina ei de socializare şi în scurt timp povesteam de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea!

Ştiam că o cheamă Györfi Júlia, că în imagine apărea mai scundă decât colegele ei, dar la o privire mai atentă ne puteam da seama cu uşurinţă, că persoana era pe scaun. Ştiam din experienţa unui nefericit eveniment că nu e uşor nici să depinzi de cei din jur pentru orice lucru mărunt şi nici să suporţi privirile trecătorilor care preferă să nu te vadă, de parcă infirmitatea ar fi contagioasă.

Am încercat să aflu povestea ei

Júlia fiind un copil foarte aşteptat, s-a născut al treilea într-o familie modestă, în toamna lui 1967. Bucuria părinţilor însă a fost zdruncinată de vestea dată de medici: copila are spina bifidă. “Medicii nu mi-au dat prea multe şanse la viaţă. Au mai spus că nu voi putea nici să umblu, nici să vorbesc”, afirmă Júlia.

Potrivit mentalităţii oamenilor de atunci, copila fiind născută cu o boală incurabilă şi cu dizabilitate, nimeni nu a crezut că Júlia va putea avea vreodată o viaţă normală. La insistenţa mamei care şi-a asumat transportul fetei zilnic la şcoală, Júlia a urmat opt clase. I s-a explicat că mai mult nu are la ce să se aştepte, căci viaţa e grea, nu e pentru ea. Cei patru fraţi ai familiei au fost crescuţi cu reguli stricte. “Tata ne spunea întodeauna cum şi ce anume vom face şi nu admitea apropouri. Până la vârsta de douăzeci şi ceva de ani nu am fost printre copii sau oameni cu dizabilităţi.”, îşi aminteşte femeia. “Am avut prietene sănătoase cărora nu le era ruşine cu mine. Hoinăream cu ele peste tot. Aşa treceau anii mei acasă, când am început să mă implic în treburile casnice”, povesteşte Júlia. Reuşea să se urce pe un scaun ca să cureţe geamurile şi gătea pentru şase persoane găsind tot felul de şiretlicuri prin care putea să-şi înlesnească treaba. Dar ceva lipsea.

Privind cu jind la lumea de afară

“Stăteam foarte mult timp, aproape zile întregi în geam uitându-mă la oameni, la lumea de afară. Mă uitam fascinată la maşinile străine, şi cu un dor de nedescris visam la peisaje îndepărtate. Ca şi cum subconştientul meu ştia deja că la prima mea excursie de peste hotare, mi se va schimba întreaga viaţă”, continuă Julia.

Excursie peste hotare

Întâmplarea care avea să-i deschidă noi orizonturi, a fost vizita unei prietene care suferea de aceeaşi boală ca şi ea, dar care a avut şansa unei vieţi normale emigrând în anii 80. Atunci s-a decis că Julia trebuie să înveţe să trăiască normal, să aibă o viaţă independentă. I-au aranjat o excursie în Ungaria. “Bineînţeles că am avut emoţii mari să călătoresc absolut singură la un drum atât de lung, dar totuşi nu mi-a fost atât de frică încât să renunţ la o asemenea aventură”, continuă Julia. Şi a meritat. Pentru că odată ajunsă în tabără, a văzut că semenii ei de suferinţă trăiesc altfel. “Aceştia învaţă la universităţi, conduc maşini, unii lucrau, trăiau în cupluri, şi chiar unii aveau deja propria familie cu copii”, ceea ce la noi părea de neimaginat. Astfel a ajuns hotărâtă să dărâme barierele, şi să devină cineva!

Bacalaureat la 30 de ani

“Am dorit să lucrez, dar cele 8 clase nu erau suficiente, aşa că m-am înscris la seral şi am terminat 10 clase, dar mi se cerea deja bacalaureatul. Am dat examenul de bacalaureat la 30 de ani”, spune Julia care s-a angajat imediuat casieră cu un program de program de 12 ore pe zi, a lucrat trei ani până s-a închis magazinul. A terminat un curs de calificare in meseria de marochinărie, demonstrând celorlalţi că şi cu handicap poate face faţă. Au lăsat-o să-şi facă în cele din urmă căminul ei mult visat. “Nu este prea plăcut să trăieşti singură, dar e absolut necesar pentru viaţa de adult”, explică Julia.

Prin Europa cu dizabilităţi

Activând în Asociaţia HIFA a persoanelor cu dizabilităţi, a avut ocazia să călătorească peste hotare.”Elveţia cu peisajele minunate, şi am zburat cu avionul pentru prima dată în viaţă. Franţa cu bucătăria superbă…, acele mâncăruri gustoase. Austria cu frumoasa şi minunata Viena, Roma cu toate locurile istorice. Dar totuşi preferatele mele rămân taberele din Ungaria: acolo unde am învăţat să trăiesc, acolo a fost prima dragoste … Bineînţeles că nu sunt de neglijat nici taberele de aici, de acasă”, povesteşte Julia.  Cu Grupul Fraternitas a învăţat încrederea de sine, a urmat diferite cursuri unde a dobândit  multe abilităţi care o ajută să-şi rezolve mult mai repede problemele, “să iasă mult mai repede din groapă”, după cum spune Julia.

Autoportretul unei doamne

“Cea ce se poate spune despre mine este că sunt foarte încăpăţânată şi întotdeauna vreau ceva, şi ştiu că pentru asta trebuie să şi fac ceva. Trebuie să mă ridic şi să lupt pentru acel ceva. Ceva pentru ceva! Dacă doar mă plâng, mă lamentez nu va fi nimic. Nu cred că trebuie să ne învingem obstacolele şi atunci ele dispar. Avem obstacole pe care trebuie să le acceptăm. Hotarele însă pot fi extinse şi asta depinde numai de noi. Avem nevoie unul de celălalt. Eu învăţ să accept ajutorul, tu înveţi să acorzi ajutor.”

E neplăcut când eşti privit cu milă

“Totul este amenajat într-un mod absolut natural atât pentru cei care se deplasează pe picioare, cât şi pentru cei care se deplasează în scaun cu rotile. Te poţi amesteca în societate, să devii una cu ea. E un sentiment atât de plăcut să te plimbi într-o ţară unde nimeni nu se holbează la tine, nu auzi lamentările la persoana ta, şi bineînţeles că nu eşti împiedicat de nici un obstacol”, descrie Julia oricare dintre ţările vizitate. Doar la noi e atât de imposibilă asistenţa socială. Cei care fac legile proaste ar trebui să se plimbe cu scaun cu rotile ca să înţeleagă unde greşesc când fac legile!”, explică Julia unul dintre motivele pentru care a acceptat să candideze. Lucrurile astea trebuie să se schimbe şi la noi! Pentru generaţia următoare, căci ea şi –a găsit un scop în viaţă, s-a realizat, are căminul ei, are un prieten şi conduce maşina. Până una alta însă, o aştepta o zi grea la controlul medical de la care “numai Dumnezeu ştie când scapă!”

“Dimineaţa mă prezint din nou la expertiza medicală pentru pensia de boală de 400 de lei. Am lucrat 13 ani, sunt în pensia de boală, boală incurabilă, dar anual trebuie să mă prezint la medic până la dobândirea pensiei de limită de vârstă!”, a mai spus înainte să ne despărţim. I-am dat dreptate: e o femeie ambiţioasă de la care multe am avea de învăţat!

EM

 

(publicat în Corbii Albi)