Dis de dimineaţă l-am găsit pe Vasilică foarte îngândurat. Stătea la geam cu năsucul lipit de sticla rece şi părea că nu m-a simţit când am intrat. E ceva neobişnuit la un copil de trei ani jumate să stea aşa nemişcat la geam, cu privirea dusă departe, spre zări numai de el ştiute.

-Vasilică…l-am atins uşor pe umăr. Ce faci aici cu noaptea-n cap?

– Aştept fata!

– Care fată?!  l-am întrebat mirată, încercând să mă dumiresc despre ce poate fi  vorba.

– Fata aceea. Mi-a zis că vine.

– Dar cine e fata? Unde ai văzut-o?

– Când am adormit am văzut-o. Şi i-am zis să vină la noi. Ştii, ea are o mămică şi încă o mămică…Nu ştiu cum are două?!

– Cum arăta fata, Vasilică?

– Fata arăta foarte frumoasă. Avea picioare aşa ca mine, dar nu avea cărţi. Ploua la ei. Ştii unde stau ei? Numai…