Am rămas singură în salon. „Mare minune! Singurică? Singurică?Rar se întâmplă aşa ceva!”comentează pe rând infirmiere, asistente, medic de gardă, după aceeaşi constatare făcută şi de aparţinătorii mei.Nu mă întreabă decât cu o jumătate de gură dacă n-o să-mi fie frică, ştiind că îmi vor veni în minte toate scenele din filmele de acţiune în care pacientul imobilizat la pat e furat sau injectat cu o substanţă necunoscută. Mai lipsea poliţistul de la uşă…Am cerut să închidă uşa, spre deosebire de nopţile în care aveam casa plină. Îmi lipseau vocile şi nu m-ar fi supărat nici sforăiturile lor mai tare decât ţipetele bărbatului care nu suporta să fie lăsat singur.Am aţipit pe zumzetul povestitorilor de pe hol, m-am trezit pe la miezul nopţii crezând că e dimineaţă…Graţie tehnicii am ascultat radio, m-am uitat la mesaje şi am încercat să urmăresc videoclipul ce mă obseda de ceva vreme, toate pe telefon!…