images.jpgDistracția mea preferată pe malul mării – cu niște ani îni urmă, nu zic câți – era să mă prefac străină. Și îmi reușea a dracului de bine.

Crescută fiind în spiritul ”neamestecului în treburile interne”, al ”prieteniei între popoare” și al lozincilor vechiului regim, nici n-am găsit altă distracție mai bună decât să mă delectez cu replicile sincere ale  conaționalilor mei, rostite cu nonșalanță, crezând că oricum nu înțeleg.

Unii erau chiar haioși strofocându-se să se facă înțeleși. Era tare distractiv când nu observau din întrebările mele ajutătoare, că am înțeles demult ce voiau să spună, mergând până acolo că, după un timp în care își storceau creierii negăsind cuvintele învățate la ora de franceză, nu realizau momentul în care schimbând macazul, continuam convorbirea în limba română!

Gluma-i glumă, dar cere totuși un dram de inteligență. Dacă victima nu știa de glumă, era rândul meu să fac alergare de forță, pe nisipul fierbinte de la Mangalia sau Constanța.

Cum, necum am ajuns și în barca salvamarilor odată. Alegere proastă, mai ales că nici eu nici însoțitoarea mea nu știa să înoate. Vajnicii salvamari făceau glume, ne analizau și ne dezbrăcau și ne îmbrăcau la loc din priviri, comentând fără perdea, crezând că nu înțelegeam o iotă. Cu puțin (ne)noroc puteam ajunge la o cafea la turci, după cum glumeau vâslașii. După  o scurtă plimbare ne-au adus la mal. Atunci le-am servit din mers niște invective a la Arghezi, dispărind cât se putea de iute, că băieții chiar nu știau de glumă!

Când mă gândesc ce succes am avut vorbind ungurește! La restaurant unde servea o fată din secuime, am obținut chiar și supliment -gratis- la telemeaua cum nicăieri nu găseai la fel! Și nici băieții nu credeau că sunt înjurați, dacă nu vorbeam românește!

Pe atunci oamenii mai citeau o carte.

Rar găseai specimene care răbdau de foame pentru că nu înțelegeau…românește!