Legenda spune că prima zi de școală nu se uită! Posibil, eu însă nu am nici cea mai palidă imagine cum o fi fost în ”omienouăsutefoartedemult” când m-am prezentat, probabil însoțită de cineva, ca să-mi încep studiile la școala de dincolo de drum.

Pe atunci, după moda vremii școala avea un număr, de câțiva ani, are și nume! Îmi amintesc însă de un fel de ”team building” când elevii au primit un ceai rusesc cu esență de rom și biscuiți populari … După primele trei clase m-am mutat la o altă școală, cu nume și renume încă de pe atunci, o adevărată școală, una dintre cele mai bune din regiune!

Și dacă amintirea începutului s-a șters, îmi amintesc în schimb de ultimul clopoțel!

Pe vremea mea, festivitatea de absolvire se ținea pe 23 mai. Cea mai frumoasă perioadă a anului!Pe atunci era la modă ca elevii să-și viziteze profesorii și să le cânte sub geam o serenadă. Sub geam, sub balcon…depinde unde sălășluiau distinșii. După lăsarea serii, nu știu cum de nu se punea problema că tulburarea liniștii păublice? Dacă era de treabă proful ne invita în casă, toată clasa, ne servea cu câte ceva, tratându-ne ca pe niște adulți, chiar dacă abia după banchet urma să ne dăm examenul de maturitate.

Se vede treaba că eram pe calea de a deveni maturi, sau cel puțin ni se acorda în avans încrederea că ne vom maturiza în cel mai scurt timp. Până la maturizare însă se întâmpla să furăm niște flori de pe marginea drumului, sau cireșe din crengile care se ofereau aplecându-se peste gardul caselor.

Pe 23 mai dimineața, la țol festiv, am participat la ultima oră de dirigenție. În ciuda tuturor strângerilor de stomac dinaintea orelor de mate sau ”doctoratul” la chimie, când invocam toți zeii să se termine odată cu toate astea, acum când chiar se termina, când a sunat ultimul clopoțel, a smiorcăit toată clasa! Zilnic petreci 6-7 ore cu aceiași oameni, ani de zile, și deodată sună clopoțelul și… gata!

A fost festivitatea, s-a cântat ”Gaudeamus deci” acum că vine senectutea ”post iucundam” și …vai de capul nostru! Trebuia să facem poza pentru tabloul ce urma să împodobească unul din pereții coridorului, alături de pozele celorlalți elevi, care absolviseră după 10, apoi 11 sau după 12 clase, ca și noi.

Și când toată clasa era pregătită pentru poză, am fost strigată să vin iute că mă caută cineva! Și văzându-i silueta înaltă, uscățivă, trecut bine și de cea de a doua tinerețe, cum se apropia vioi spre clădire, am lăsat totul baltă și am fugit la el. M-a felicitat zâmbind și mi-a transferat un braț de bujori, o cutie imensă de bomboane de ciocolată și un superb volum de poezii. Acesta din urmă îl mai păstrez și acum, la fel și amintirea profesorului dr. V.V. Așa ceva nu se uită!