Dincolo de stradă e un stâlp zvelt, de beton, cu un bec halogen, întors câteva grade spre dreapta. Pe acoperișul de deasupra becului poposesc uneori păsările în zbor spre alte cartiere. Becul acesta luminează atât de puternic încât ai putea sta să citești toată noaptea, dacă n-ar fi interdicție de a ieși din casă după ora 23.

Într-o noapte m-am trezit la o lumină puternică ce trecea prin parasolarul de pe geamul dormitorului. Nu-mi dau seama de unde venea, vestitul bec de iluminat public nu bate până aici și nici nu e chiar atât de puternic. Mi-a fost lene să mă scol să verific, dar eram sigură că n-avea cum să fie de la el.

Au trecut câteva zile și de un timp încoace văd o dâră de lumină pe perete, deasupra capului meu, o pată mai mică de lumincă de după dulap, sau pe ușa dulapului de haine, tot ca o dâră. Am încercat să sting până și televizorul, semnalizatorul bec roșu de pe prelungitor, toate sursele de lumină și…dâra de lumină nu dispare! Am încercat s-o imortalizez cu telefonul, dacă seara se vedea cât de cât, până dimineața abia se mai vedea pe poza făcută cu telefonul. La dâra care a răsărit e o cale atât de lungă, că trei etaje i – au trebuit luminii ca s-o ajungă! zic eu , parafrazându-l pe poetul nepereche. Da, da, știu! Extratereștrii mi-au trimis îngeri de pază, e o dronă silențioasă care – din lipsă de altceva mai bun – mă spionează. Sau …mai bine…

Mă duc să verific, n-a dispărut între timp dâra de lumină?