Revy Lug a fost un ciudat. Nimeni nu știa de unde a apărut, de fapt nici nu s-a găsit până acum vreun om care să-l fi văzut vreodată. Unii susțin că l-ar fi auzit. După voce li s-a părut a fi bărbat. Avea o voce puternică, tuna de-a dreptul, cu toate acestea doar unii l-au putut auzi. Asta, dacă e să-i credem că l-ar fi auzit vreodată cineva și vorbele pe care aceștia susțin că le-au notat, ar fi fost vreodată rostite de acesta. Eu mi-l imaginez un tip înalt, fără vârstă, care și-a construit un teren de joacă. Pesemne se plictisea, fiind mereu singur, de aceea îl consider un ciudat.

La început a fost o joacă de copil. A făcut o minge mare, dar s-a plictist repede să tot o arunce în sus și să aștepte să cadă, mereu la picior. Și atunci i-a venit ideea să facă ceva mai distractiv. Putea să facă absolut orice își dorea, fără cel mai mic efort. Trebuia doar să spună Fiat …și se făcea. În fiecare zi a zis de câteva ori să fie…și s-au făcut câte în lună și -n stele! Nu a fost deloc obositor, dar a făcut totuși o pauză, în speranța că – i va veni o idee și mai bună. Și fiind atât de mare și puternic s-a gândit să transforme mingea aceea deja turtită un pic de atâtea lovituri, într-o planetă! A tot zis Fiat una, Fiat alta, adică munți și văi, păduri și câmpii, izvoare și râuri multe care se varsă în mări și oceane. Apoi a zis Fiat Lux și s- a făcut lumină. Privind-o i-a plăcut, dar simțea că parcă lipsea ceva.

Și atunci i-a venit ideea să facă niște vietăți. Păsări și animale de toate felurile, de toate dimensiunile, de toate culorile, pe uscat și sub ape…toată ziua se distra urmărindu-le cum se fereau unele de altele, cum se mâncau între ele. Într-o zi stând pe malul apei și jucându- se în nămolul de la picioare, a modelat ceva și mai ciudat. Semăna și totuși era diferit de tot ce făcuse până atunci. Și i-a zis: Ecce Homo! Din ziua aceea acesta a devenit jucăria preferată a lui Revy Lug.

Folosind aceleași vorbe magice: Fiat… ceva și se făcea, jucăria devenea pe zi ce trecea tot mai distractivă. Știa să alerge, să vâneze și nu trebuia să-i zică nimic Revy Lug, doar se gândea și acesta executa întocmai. I-a făcut o pereche, așa cum văzuse la animale și la păsări că nu trebuia să mai facă nimic și acestea se înmulțiseră, nu s-a mirat când a văzut că Homo și perechea lui au făcut la fel.

De acum Revy Lug nu avea altceva de făcut decât să se uite la ei până se plictisea. Din când în când din supărare zguduia un pic planeta, sau făcea valuri uriașe care măturau totul din cale…Câteodată sufla puternic, slobozind un oftat și se uita cum piere o mare parte din jucăriile pe care le lăsa împrăștiate pe câmpii sau plutind pe mare. Timpul trecea și părea că Revy Lug se distrează mai bine ca niciodată.

Stând așa într-o zi cu soare, admirându-și opera, i-a trecut prin cap că n-a mai zis ceva vreme Fiat…Și atunci i-a venit ideea năstrușnică. Ia să le dau de lucru, că m-aș duce un pic în vizită prin infinit, a zis și a meșterit ceva, simplu, așa cum obișnuia, în gând. Și a plecat.

De atunci omuleții au început să se deosebească de restul vietăților. Au început să-și pună întrebări, să caute răspunsuri. Cine sunt? De unde au venit? De ce au venit nechemați? De ce se cred superiori celorlalte vietăți dacă tot la fel se nasc, trăiesc, se ofilesc și ajung înapoi în nămol? De ce li s-a dat conștiință, dacă îmbătrânesc și mor ca floarea din glastră, pasărea sau animalul ce scapă de pușca vânătorului și moare de bătrânețe sau de boli?

Revy Lug și-a construit un teren de joacă. Cu munți și văi, păduri și râuri , mări și oceane, păsări și animale. Peste toate astea a pus Omul să domnească până se va întoarce. Și oamenii se nasc, mici și drăgălași, apoi cresc mari și li se pare că e al lor pământul, dar se înșeală, și până să priceapă cât de mult greșesc se rupe ața. Și jocul se repetă la infinit. Mereu cu alți actori, pe aceeași scenă, în aceeași piesă, cu același invizibil regizor.