Abia trecuse de șase, era încă întuneric când o pasăre a început să cânte două note, pe un ton foarte ascuțit, undeva sub geamul meu. Nu știu de unde a apărut, nu a zăbovit mult și a și dispărut. Am reușit să-i înregistrez cântecul, ca un mesaj cifrat. Se rătăcise, mai mult ca sigur, că în ultima decadă de decembrie nu prea avea ce căuta pe la noi.

Până spre amiază apoi, n-a mai fost nici urmă de păsări. Chiar și atunci au trecut doar câteva, venind dinspre pădure. Au făcut câteva ture și au dispărut. După ce că am oroare de pene, Virusache m-a învățat să studiez – de după geam – ce-i drept, obiceiul zburătoarelor.

Mă miră cum de nu se ciocnesc în aer, în zborul lor haotic? O fi având undeva turnul de control care le dirijează?

În căpșorul ăla minuscul, cât de mic poate fi creierul lor? Cum de nu e dăunătaore pentru porumbei să dea într-una din cap, la fiecare pas…Sau poate că îi afectează?

Cu ochișorii aceia cât un bob de piper subnutrit, cum de se pot orienta? Cum de văd hrana și mai mică printre frunzele uscate de pe alei?

Ce semnificație are combinația de culori pe costumația lor? Și aș putea continua cu întrebările mele stupide…

Totuși, mai zic una. Cum de au putut stabili o ierarhie între ele….De pildă ciorile sunt cele mai impunătoare. Agață câte o bucată zdravănă de mâncare-de la nucă la colț de pită, zdravănă să fie! Sunt inteligente, se așază pe un ram și fixând cu piciorul ”prada” ciugulește din ea sau ținind-o cu ciocul o lovește cu putere de copertină sau de creanga pe care se așază, până o sparge. Dacă vine una mai mare dacă reușește, zboară cu prada, dacă nu o scapă, cedează locul.

În vremea asta porumbeii se țin la distanță. Dacă se întâlnesc pe alee, porumbeii cedează trecerea, se feresc din calea ciorilor. Vrăbiile stau ascunse printre crengile arbuștilor. Ele sunt cele mai mici, cele mai gălăgioase și ultimele la masă.

Porumbeii obișnuiți cu copiii care le aruncă firimituri din cornul din mână nu se sperie nici dacă aceștia tropăie printre ei. Aproape domesticiți nu se feresc nici din calea mașinilor. Astfel se explică ( deși nu prea des) să vedem câte-un exemplar făcut coală de hărtie pe drum! Ei sunt de obicei tăcuți. Dar și când se apucă de vocalize ( guguștiuc), ferească sfântul cât de perseverenți pot deveni!

Ciorile în schimb, în costumul lor de …alb închis până la refuz, planează majestuos câțiva metri făcându-și loc apoi pe greanga pe care și-o ochesc încă de pe stâlpul de unde se avântă în zbor și tac. Până când nu sunt deranjate, că atunci scot niște sunete răgușite, de parcă ar fi fumători!

Și tot bodogonind așa, mi-am amintit de vizita bufniței…M-a speriat un picuț, dar parcă mi-e dor de ea!