Superficialitatea pare să fie cuvântul de ordine al zilelor noastre. Dacă auzim o știre prezentată, în cel mai bun caz din alt unghi despre același subiect plimbat până la epuizare, o secundă ne ciulim urechile, apoi am și uitat de ea. Poate veni la reply, cu aceeași reacție. Unii se tem de noile generații, alții de vaccinul prea puțin testat și de tot ce e nou. Virusache ne-a mutat traiul (aproape cu totul) online și ”munteledezahăr” are grijă să ne aducă aminte de isprăvile noastre din anii trecuți. Toate postările, likeurile, tot ce i se pare că am vrea poate să revedem.

Și așa se întâmplă că primim atenționări despre ziua de naștere a celor trecuți demult în lumea umbrelor, cu mesajul ”Spune-le că te gândești la ei…”

Ceva asemănător mi-a făcut azi ochii cât cepele! O persoană trecută demult dincolo, în urmă cu 7 ani mi-a trimis un mesaj, ca răspuns la o postare despre tatăl meu, deasemenea călător printre stele. Am păstrat mesajul după ce din bunăvoința aceluiași ”muntedezahăr” mi-a fost adus în memorie cu ceva timp în urmă. Iar azi, minune: ” Ai o postare salvată nedeschisă de la …” Te șochează, o clipă ai impresia că poate mai trăiește, ca apoi să-ți amintești că…mda, e grija față de utilizatorul ”cărții cu moace.”

Iată mesajul:

”Dragă Erika, astăzi m-ai făcut să plâng! Ți-am citit rândurile despre tatăl tău. Al meu a murit anul trecut, ”ajutat” de medicina noastră ”modernă”. Avea aproape 93 de ani. Nu a mai avut răbdare să ajung la Constanța și a chemat ambulanța. Nu-ți mai povestesc unde l-am găsit și cum s-au purtat cu el. Era veteran de război, ultimul supraviețuitor al unui echipaj de vedetă rapidă. Un fel de pușcaș marin. Era și plătitor de CAS. Nu a contat nimic pentru cei de la Urgență din Constanța! Crescut pe malul mării, era frumos, înalt, bun înotător. Asta l-a ajutat să supraviețuiască. A avut mintea limpede până în ultimul moment! A fost unul din oamenii mării, știa ce zice marea și o asculta, de fiecare dată.Ce am învățat de la el? Să fiu mândră, să iubesc adevărul, să nu mă doboare nimic. M-a învățat despre Carul Mare, despre Steaua Polară, desenam împreună hărțile la geografie. Când mă ducea în brațe, mi se părea că stelele sunt mai aproape sau că apa mării nu mă va atinge niciodată. Tot el m-a învățat să ascult glasul roților de tren:”Te duc, re-aduc…! E cumplit că am rămas fără el! Poate, cine știe, de acolo, de sus, de lângă Steaua Polară, mă veghează și mă ajută, din când în când. Îți doresc sărbători fericite și, în fiecare joi, tatăl tău să te ocrotească!” ( 20 dec. 2013)