Am vrut să scriu ”peștișorul de pe televizor”, dar generația în blugi m-ar fi întrebat ce fumez? Înaintea acestor plasme, mai mici, mai mari, au fost televizoarele foarte mari, în carcasă de lemn la început, apoi de plastic. Deși imaginile deveniseră color, carcasa parcă nu voia să țină pasul cu tehnologia, rămânând tot supradimensionată.

Televizorele pe tuburi, plasate la loc de cinste în sufragerie, fiind destul de voluminoase nu se putea să nu fie acoperite cu un mileu peste care trona un peștișor de sticlă colorată. Mai mic sau mai bine hrănit, în funcție de posibilități. Mileurile erau la modă. Vitrinele erau pline cu mileuri peste care erau așezate servicii de cafea, seturi de pahare, sticle cu băuturi fine – sau cu ceai-, dacă între timp fuseseră golite la ceva eveniment extrem de important.

Când îl cumpărai plin de entuziasm, primul tău televizor, l-ai cărat cumva în casă, fără să-ți pese de câte etaje aveai de urcat. Dacă se defecta însă, abia atunci începea calvarul. Nu era o priveliște rară să vezi doi tipi cărând într-o pătură cu carouri ceva greu, mai exact televizorul. După ce că nu prea avea de ce să se uzeze atât de repede, programul la televizor fiind limitat până la ora zece seara în cursul săptămânii, din grija față de om. Ca să nu meargă oamenii obosiți dimineața la muncă.

Cel mai des se strica PL 500, un tub foarte căutat, deci greu de găsit. La mare căutare erau și meseriașii, depanatorii care veneau acasă cu gentuța cu scule și se apucau de verificat aparatul, cu mare seriozitate, eventual scoțând niște onomatopee fiind afectați de gravitatea situației. Dacă reușeau să-l repare și de obicei reușeau, chiar dacă moșmodeau ceva mai mult ca să nu zici că nu merită banii, că nici cinci minute n-a lucrat! Dacă nu aveau piesa, ori era ceva și mai grav, intervenea metoda cu pătura.

Noi nu am avut peștișor de sticlă și cuprinsă de un suflu de modernism, am adunat și mileurile din toată casa, motiv pentru care și bibelourile au fost exilate în locuri mai puțin vizibile. ”Ce-o să zică lumea?”- se întreba mama, fiind convinsă că nostalgicii nu vor aproba avantgardismul din apartament.

Nu-mi explic de ce, dar nu eram adepta nelipsitului peștișor de pe televizor. Din moment ce se fabricau în serie, însemna că exista cerere. Și nu doar la peștișor. La fabrica unde se produceau peștișorii se făceau și coșulețe, tot din sticlă multicoloră. Mi-a cam fost rușine când mi-am umplut coșul la magazinul din centru cu peștișori și coșulețe de sticlă! Era înainte de Crăciun. Urma să plec cu Sorella să facem Revelionul în țara vecină și prietenă. Și ne-am dus blindate cu sticlăria ambalată și băgată printre haine. Nu ne-au verificat la graniță, pentru că n-aveam nimic de declarat, iar dincolo toată sticlăria s-a vândut precum pâinea caldă! Un cadou de peste hotare, cui nu i-ar fi plăcut de Crăciun?

( -va urma sau nu-)