În ciuda atenționărilor alarmiste, cum că voi avea oase fragile, am continuat să beau cacao cu lapte. Când eram mici cumpăram lapte de la țară. Trebuia fiert, lăsat să se răcească. Din smântâna groasă, ca un ”lepedeu” adunată pe lapte, cu o linguriță de zahăr și una de cacao, amestecând cu simț de răspundere, făceam o ciocolată de lapte foarte gustoasă. Laptele cald îl beam cu corn de 75 de bani, un corn mare și alb, cu care te săturai dacă-ți era foame. Dacă voiai doar să te delectezi, luai un corn mai mic, mai gustos cu unt, de 40 de bani. Uneori mama ne făcea un gris cu lapte cu scorțișoară și zahăr deasupra. Altădată un lapte de pasăre cu găluște mari albe, ca niște insule ce pluteau pe o mare galbenă.

După ce ne-am mutat la bloc, ne-am abonat la …lapte. Un nene, mare fumător de pipă sau țigări proaste, aducea laptele în fiecare dimineață. Seara lăsam sticlele la ușa apartamentului, dimineața aveam altele pline cu lapte. Zăngănitul sticlelor goale în coșurile de sârmă s-a stins deja când fumul de țigară, mirosul pluteau pe scară încă mult timp. Laptele însă nu avea de suferit. Și nici nu necesita fierbere, fiind un lapte pasteurizat. Nu mai lăsa ”lepedeu” la fel de gros, dar era gustos. Rece, de la frigider îl beam în loc de apă!

Necazurile sunt pe oameni, nu pe deal. După ce nenea fumătorul n-a mai venit și nu s-a mai găsit alt distribuitor, nu ne-a mai rămas decât să ne deplasăm noi până la magazinul de la colțul străzii. Când s-a mai agravat situația, odată cu raționalizarea alimentelor, dimineața devreme lăsam plasa cu sticlele la rând, chiar și cu banii în sticlă, în fața magazinului alimentar. Mai târziu ne întorceam, imediat ce camionul frigorific ajungea la magazin.

Aceeași metodă am vrut să aplic și în București! Am lăsat plasa cu sticlele la rând și m-am dus până la piața din apropiere. Când am ajuns înapoi m-am mirat că nu-i am mai găsit pe bătrâneii care stăteau la umbra copacilor din parc. Mi s-a părut dubioasă liniștea, dar nu credeam să nu-mi mai găsesc plasa cu sticlele! Și-a găsit alt stăpân! Pe ce planetă trăiesc, m-au întrebat vecinii pe care i-am întrebat dacă nu s-au intersectat cumva cu plasa mea. Nimeni nu părea indignat, dar toți erau mirați cum de mi-am imaginat că plasa nu va face pași!

(va urma sau nu-)