Mă refer la …radio. Îmi amintesc și acum vocea clară, vocea de …radio al unui nene ce transmitea meciurile de fotbal. Vorbea repede pentru că avea de rostit zeci de cuvinte pe minut, să povestească toate fazele, numele jucătorilor, să strige gooool cu un o kilometric ca apoi să rectifice…pe lângă poartă! Microbiștii ascultau privind spre aparatul de radio, de parcă ar fi văzut ceva din meciul secolului. Își imaginau doar jocul.

Înfocații suporteri, înarmați cu televizorul Sport la bordul unui autoturism Dacia 1100, Trabant sau Lada se aventurau pe coclauri cu nelipsita ladă de bere și niște mici. Nu prea vedeau toate fazele nici atunci, căci antena trebuia mișcată când mai la stânga, când mai la dreapta, tocmai la lovitura de la 11m.

Cei mai mulți se mulțumeau cu radioul. Dimineața, la emisiunea O melodie pe adresa dumneavoastră îmi exersam talentul de cântăreață. Aveam un aparat de radio mare cu patru boxe. Când îl fixam pe câte un post care emitea muzică ușoară și dădeam sonorul la maxim…vecinii puteau fi liniștiți că sunt acasă și mă simt bine. Abia când nu-mi auzeau vocea se impacientau, oare ce-am pățit de nu mai cânt?

Îmi plăcea să ascult Teatru radiofonic, povestea de seară…noapte bună copii!

Până și glumele aveau legătură cu radioul. Dacă ai auzit la radio, puteai fi sigur că știrea e adevărată. Nici nu știam că ar putea fi și ”fake news”! Cele mai vestite erau glumele de la Radio Erevan. ”Întrebare: Cum a fost inventat stepul? Răspuns: Stepul a fost inventat de Stepan Stepanovici Stiopa care stătea în stepă, avea 13 copii și o singură budă…”

Vecina noastră avea un radio mai mic, cu doar două boxe, dar avea…pick -up! Cu discuri de vinil, mai mici și mai mari…Lângă o cafea cu frișcă, servită în cănițe pe farfurioare din porțelanuri fine, așezate pe tava de inox, alături de o farfurie plină cu prăjiturele cum numai ea știa să facă, ascultam concerte, coruri din opere, muzică bună!

Geamurile mari cât un perete întreg acoperite cu perdele lungi, cu draperii roșii pe margine, lăsau soarele amiezii să se strecoare printre falduri. În fața geamului pe un stativ trona o ferigă imensă, într-un vas ce abia se zărea de crengile crestate ale plantei. Scufundată în fotoliul tapițat cu mătase de un verde pal cu mici motive florale brodate, mă simțeam ca într-o lojă la teatru.

Vecina nu avea televizor. La început nu aveam nici noi. Singurii pe scară care aveau un televizor era o familie de la parter. El era milițian și ea învățătoare. Aveau unul sau doi copii mici, un apartament cu două camere dintre care una avea televizor și mobilă combinată, a doua cameră nu avea decât paie pe jos. În bucătărie bufetul era așezat în fața geamului. Aerul stătut, mirosul …urât nu ne împiedicau ca să ne cerem la televizor, la seriale cu Thierry la Fronde sau la desene animate. Doar primele cinci minute simțeam că nu miroase a busuioc, apoi ne obișnuiam.

După ce ne-am cumpărat și noi un televizor Dacia II venea la noi și vecina care avea radio cu pick-up. Venea cu o farfurie cu prăjiturle, cu un ibric plin cu cafea proaspătă…Dacă acum avem aparate sofisticate de făcut cafea, care numai că n-o și beau, pe atunci să faci o cafea însemna un întreg ritual.

Mai întâi mergea cineva până la alimentara de la colțul străzii, cumpăra de zece lei cafea boabe verde. Acasă le prăjea într-o crăticioară de se umplea cartierul cu un miros dumnezeiesc, când era destul de prăjită, fără să se ardă, boabele strălucitoare se stropeau cu o idee de apă rece, abia după ce au ajuns la temperatura camerei erau măcinate…azi am fi uitat de deja că am băut o cafea, dar pe atunci mai trebuia și fiartă. Într-un ibric se punea apă rece, măsurată cu câte o căniță pentru fiecare persoană, o linguriță de cafea se punea în apă și se așeza ibricul pe arzătorul mic de la aragaz.

Când apa a dat în clocot erau adăugate atâtea lingurițe de cafea câte căni de apă, se amesteca ușor, cu grijă să nu dea în foc. Se lua de pe foc, se calma apa neagră din ibric, se punea înapoi și o spumă gălbuie ca mii de steluțe se ridica din apa neagră gata – gata să se verse, dar o ridicai la timp, înainte să dea în foc. După trei-patru mișcări se adăuga o linguriță de zahăr, sau se lăsa fără zahăr, urmând ca mesenii să – și pună cu un clește special cubulețe de zahăr din zaharnița de pe masă.

Nici cu frișca nu era chiar atât de simplu! Tot de la alimentara de la colțul străzii trebuia cumpărată o sticluță de un sfert plin de frișcă nebătută, ocazie cu care erai întrebat pentru ce vrei să faci frișcă sau smântână? Acasă turnai conținutul sticluței într-un bol și cu telul cu mișcări iscusite băteai o spumă de nota zece.

”Aici Radio București. Ora exactă. A fost ora 5. Bună dimineața! ”și în acordurile imnului național, începea o nouă zi.

(-va urma sau nu-)