Îmi aduc aminte de o carte, dacă nu mă-nşel se numea 10 zile fără mama. O carte de învăţătură pentru copii, ceva ce ar fi trebuit să-l facă pe cititor să înţeleagă ce înseamnă meseria de mamă. Nu-mi amintesc dacă m-am făcut mai cuminte după ce am citit-o, bănuiesc că nu, pentru că la 10-12 ani încă eram ferm convinsă că mama mea e făcută din fier sau din oţel inoxidabil. E puternică, frumoasă şi deşteaptă. Rezistă la orice. O credeam nemuritoare! O supăram cu încăpăţânarea mea şi uneori o enervam atât de tare încât decreta neputincioasă: Dumnezeu mi-e martor, tu nu eşti normală! Ce altceva ar fi putut să-mi zică, dacă o băteam la cap cu citate din reviste despre educaţia copiilor, reproşându-i că nu mă creşte corect că acolo scrie altceva! Dacă nu mă lăsa la joacă după ora 8, mă supăram şi nu mai ieşeam nici trimisă cu forţa o săptămână! Apoi ieşeam şi nu veneam la timp acasă, drept urmare aveam de ispăşit o pedeapsă şi tot aşa! Dintr-o încăierare cu băiatul vecinului de la parter am ieşit cu un nod de toată frumuseţea pe gâtul meu de lebădă. Nu era mai mare decât o nucă sănătoasă, dar nu vroia să dispară cu nicio compresă. Aveam 13 ani şi m-am dus la mama băiatului să-i explic şi ei că educaţia dată fiului e totalmente greşită. Uite că era să mă sugrume, că nu ştie să se bată ca oamenii! Vecina mi-a zis foarte liniştită, cu un zâmbet larg ce i se-ntindea pe toată faţa: „amândoi sunteţi nebuni. Piştike te iubeşte”. Am fugit revoltată, aşa mamă, aşa fiu!

A doua zi, la ţol festiv, mama m-a dus la policlinica pentru copii. După ce, că am crescut înt-o curte de spital, după ce, că mama era asistentă, am oroare de halate albe, de mirosul de leucoplast, iod, spirt sanitar şi…injecţii. Nu am să uit cum m-au pus pe o masă, aveam o rochie roşie tricotată, dedesubt un furou alb cu dantelă nou-nouţ şi studenţii care stăteau ciorchine în jurul mesei, cu doar câţiva ani mai mari decât mine, comentau. Că sunt frumoasă, că furoul ce frumos e, cât sunt eu de curajoasă, că părul meu e ondulat natural sau…şi în marea agitaţie medicul care între timp explica studenţilor ce şi cum e cu fistula congenitală, a aruncat proba de biopsie la gunoi! Acesta a fost începutul unui lung şir de vizite la medic, bandaje la gât şi operaţii…Îmi amintesc că pe mama, care era foarte îngrijorată că urmau să mă opereze, au trimis-o după nişte hârtii, şi pe când a ajuns înapoi eu deja eram în sala de operaţii! Iarba rea nu piere! Am avut noroc şi după a doua intervenţie de două ore, peste trei ani…Îmi amintesc ce am speriat-o pe mama când într-o seară am bătut la uşa casei, în capot şi papuci în picioare! Fugisem de la spital ca să dorm acasă! În schimbul porţiei mele de mâncare portarul şi-a închis ochii şi mi-a dat drumul, cu condiţia ca dimineaţa la injecţie să fiu înapoi!

…….Mă uit la colecţia de poze. Am făcut cu sutele. Uneori nu mă lăsa s-o fotografiez, dacă credea că nu arată bine, dar de fiecare dată trebuia să vadă cum a ieşit? E bine? Dacă nu trebuia să le şterg! Mereu era impecabil îmbrăcată. Curată, îngrijită…colegele ei crăpau de ciudă. Cum reuşeşte să aibă mereu halatul imaculat şi apretat? Boneta-pe atunci se purta aşa ceva-nu reuşea decât să-i accentueze frumuseţea, fără să-i strice coafura. Ah, coafura! Mergea regulat la coafor. Nu odată o aşteptam ore în şir în faţa magazinului sau prin faţa casei, dacă se ducea la „particular” ca să-i facă „dauer rece ori cald”. Poate de aceea am ajuns să evit coafezele! Mama mă întreba „te-ai pieptănat Erika?”, răspunsul era evident un „da” hotărât, deşi…Când am terminat liceul m-a dus la un salon lângă Casa de Modă. Era prima şi ultima experienţă de acest gen. După ce am scăpat de coafeză m-a torturat fotograful la Studio. Trunchiul înşurubat pe dreapta, gâtul răsucit la stânga, spatele drept, bărbia sus, nasul un pic mai jos, scoate-ţi pieptul de duminică, linge-ţi buzele…şi zâmbeşte, dacă mai poţi!

Mă uit la pozele ei. Îmi zâmbeşte încrezătoare, acolo are un reproş în priviri, aici îmi pregăteşte cafeaua, acolo se uită la ştiri, aici îmi citeşte editorialul…

Mă uit la poze şi nu-mi vine să cred că nu mai este! Au trecut 7 săptămâni…8 ani….e incredibil! Pur şi simplu incredibil…