Câteva zile la rând, după micul dejun îmi verificam ceasul şi cu un regret nedisimulat anunţam că îmi amân plecarea cu încă o zi, deşi mă pregăteam de drum zilnic. Duş, haine curate, bagajul de mână. Apoi…pauză! Nu aveau curajul să mă trimită: du-te ca să scapi odată! să ştim o treabă! şi nici mama, care îl lăsase acasă pe „bătrânul”şi stătea ca pe ace, oare ce să-i spună, cât mai stă în Bucureşti,nu-mi spunea nimic. Azi aşa, mâine aşa…până când într-o dimineaţă ce a decurs după acelaşi tipar, stăteam deja în uşă, nimeni nu mă credea că m-am decis să plec!
Am luat metroul, am trecut pe la bancă, am mai cumpărat câteva mărunţişuri, dar în cele din urmă, oricât aş fi tras de timp, am ajuns în poartă la Elias.M-am prezentat la recepţie, dar nu am putut vorbi atât de tare am plâns!Probabil obişnuită cu asemenea scene, femeia…