136008045321_Trandafiri_galbeni_Moonwalk_189.46_2arCâteva zile la rând, după micul dejun îmi verificam ceasul şi cu un regret nedisimulat anunţam că îmi amân plecarea cu încă o zi, deşi mă pregăteam de drum zilnic. Duş, haine curate, bagajul de mână. Apoi…pauză! Nu aveau curajul să mă trimită: du-te ca să scapi odată! să ştim o treabă! şi nici mama, care îl lăsase acasă pe „bătrânul”şi stătea ca pe ace, oare ce să-i spună, cât mai stă în Bucureşti,nu-mi spunea nimic. Azi aşa, mâine aşa…până când într-o dimineaţă ce a decurs după acelaşi tipar, stăteam deja în uşă, nimeni nu mă credea că m-am decis să plec!
Am luat metroul, am trecut pe la bancă, am mai cumpărat câteva mărunţişuri, dar în cele din urmă, oricât aş fi tras de timp, am ajuns în poartă la Elias.M-am prezentat la recepţie, dar nu am putut vorbi atât de tare am plâns!Probabil obişnuită cu asemenea scene, femeia mi-a zis să mă plimb un pic prin curte, să mă liniştesc, deşi nu trebuia să faci academia ca să ghiceşti, cam ce aş putea „să doresc” cu burta la nas!Am ascultat-o, ce era să fac. Am dat apă la şoareci cu simţ de răspundere, apoi m-am liniştit, exact cum mi s-a cerut şi m-am prezentat din nou.
Nici nu mi-am dat seama şi deja eram la etaj, într-o cameră cu două paturi, amenajată ca la hotel, cu jaluzele şi căşti pentru radio, îmbrăcată în cămaşă şi halat roşu cu buline mici albe, echipament regulamentar pentru ocupantele saloanelor de spital. Am avut noroc, ca de obicei, medicul meu tocmai în acea zi venise din concediu. Era un tip ce impunea respect. Ca un actor pe covorul roşu aşa trecea pe coridoare, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare şi nu ştiu de ce, dar mi-era frică de el! Mi-am luat totuşi inima în dinţi, plasa în mână şi l-am pândit când se ducea spre camera lui de şef de secţie şi i-am dat un cartuş de ţigări şi o sticlă de tărie din Ardeal, rugându-l să mă ajute! Stătea într-un fotoliu imens şi cu un gest abia schiţat aşa de repede a preluat plasa făcând-o invizibilă într-o secundă, încât am stat şi m-am gândit oare am venit până acolo fără mica atenţie?
De aici încolo nu aveam decât de aşteptat momentul prielnic ce adesea era amânat de câte o urgenţă!Câte poveşti de viaţă auzi într-un hol de spital, cu un ochi pe ecranul televizorului ca să nu scapi când i se dă drumul la serial, sau pe terasă unde stăteau ciorchine posesoarele de burţi proeminente.”Cum să-i daţi numele ăsta? Şi când va fi mare să-i zică nenea Doru?” se minuna câte o respectabilă cucoană, încercând să mă convingă că sunt atâtea nume faine, româneşti…ce-mi veni cu…auzi: Doru! Păi o să-i spun şi Valentin! Aşa da, chiar sună bine: Doru-Valentin. Aşa da! Am primit aprobarea unanimă şi aşa a mai trecut o zi.
Sâmbătă dimineaţa, după ce postisem deja joia că mă operează vineri, dar a intervenit o urgenţă, am mai postit şi vineri, ca orice bun creştin, ca să nu fiu sigură nici „bărbierită”, cu sonda pusă că mă taie, sâmbătă dimineaţa.
În cele din urmă pe la 11 fără un sfert eram în costumul Evei, legată pe masa de operaţie într-o sală scufundată într-o lumină albastră de metal, plină cu tot felul de aparate şi lămpi imense deasupra mesei de operaţie, cu personalul medical îmbrăcat până-n dinţi şi cu măşti pe feţe…ceasul de pe perete arăta 10,45. Cu tensiometre şi perfuzii pe braţe, uşor invelită cu un cearceaf, văzând că-mi fac griji să nu mi se vadă goliciunea, o asistentă mi-a zis: „staţi liniştită, că după ce adormiţi ne dezbrăcăm şi noi”. Sună promiţător, nu-i aşa? Am auzit cum medicul meu e chemat la o şedinţă la 11 şi ceva, no, nu mă mai taie nici azi, mi-am zis apoi s-a rupt filmul. Era în 29 iulie…
M-am trezit după porţia regulamentară de palme, anestezistul a plecat doar după ce s-a convins că nu mai adorm la loc. Eram la reanimare şi primul lucru ce am văzut când am reuşit să-mi deschid ochii,era un buchet imens de boboci de trandafiri galbeni!
…Oricât de select ar fi fost spitalul,oamenii erau tot ai noştri.O infirmieră îmi aducea bileţelul de la poartă, alta ducea răspunsul,contra cost desigur!O asistentă mi-l aducea la pat pe Doruleţ şi mi-l lăsa peste program pentru o mică atenţie, alta venea şi tot aşa îl ducea înapoi!Ce frică mi-era când le vedeam pe coridor trecând cu câte doi „ştiuleţi” de copii pe braţe, deschizând uşa cu cotul!Şi ce tare mă miram că nu aveau brăţări cu numele şi totuşi nu confundau copiii!
Apoi au trecut acele zile multe, nu ca acum, de spitalizare şi am primit aprobarea de a ne duce acasă!
Mi-a fost dat să văd atunci un om fericit ţinându-şi pentru prima dată copilul în braţe! Ajunşi acasă în pragul sufrageriei mă privea cu ochi miraţi Alex, abia l-am recunoscut! Părea atât de mare la cei doi ani ai săi, pletos şi cu burta ca o mingiucă sub tricoul alb urmărea fără prea mare entuziasm „flăţiolul”, deşi mă întreba zilnic la telefon dacă nu mi l-au scos încă din „bultă.” Apoi seara,la concertul oferit în premieră de Dorul meu, s-a apropiat de pat,cu mâinile la spate, m-a privit un timp, apoi a zis hotârât: „Stii ţe mămico, du-te înapoi la pistal si du-l si p-ăsta!
……………
PS.Nu există femeie pe lumea asta care să fi născut şi să nu fi povestit de câte ori a avut ocazia ce şi cum a fost cu naşterea, tocmai pentru că un asemenea miracol nu se poate exprima prin cuvinte şi încercând iar şi iar, adâncim parcă şi mai tare misterul! Copiilor nu le mai plac poveştile după o anumită vârstă şi se ruşinează…”nu mai suntem copii.Am crescut, nu vezi, mamiţică?” Văd. Şi sunt mândră de voi!
Gata! Mă opresc aici! De fapt nu am vrut decât să-ţi urez
La mulţi ani, Dorul meu!