L-am răsfățat, acum îmi dau seama. Ce era să fac? Atât de frumos mă privea, atât de răbdător aștepta, încercând iar și iar să-mi dea de înțeles ce vrea, poate mă prind și eu până la urmă.

Dacă i s-a părut că am uitat de el, mă atingea ușor, iar dacă nici așa nu reacționam, se instala pe scaun ori direct pe tastatură, ca să-l iau în brațe!

Ieri, după micul dejun a dormit toată ziulica. A mai ciugulit ceva la prânz, apoi spre seară, șovăind nițel, a plecat fără să-mi zică pa!

Toată noaptea a plouat puternic. Nu știu pe unde a umblat. N-a venit nici măcar dimineața. Pe la prânz l-am zărit stând pe o bancă în parc. I-am zis să aștepte că merg ca să-i deschid.

N-am ajuns până la parter și deja dispăruse de acolo.

M-am plimbat un pic pe lângă parc în speranța că-l găsesc.

Cristopher așezat pe pervazul unui geam de la parter mă urmărea cu un zâmbet nedisimulat în colțul gurii.

-Nu l-ai văzut pe Noir?

-Ba da.

-Unde?

-Aici! cam asta ar însemna gestul schițat prin mișcarea capului, arătând spre încăperea din spatele său. De data asta parcă și cărlionții lui râdeau.

Mănâncă?

Încă nu i-am dat nimic.

Vezi că mănâncă hrană umedă!

Știu!

Asta e. Prin geamul deschis mi-ar fi putut auzi vocea, dar dacă nu a reacționat, înseamnă că ”unde-i bine, acolo e patria” și pentru Noir!

PS.

Cei care ați deschis aparatele mai târziu, Noir e pisoi!