Era în iulie, afară erau 40 de grade la umbră. Sub jaluzelele de lemn cafeniu era o răcoare plăcută. Căşti pentru radio, noptieră cu veioză, chiuvetă cu oglindă, faianţă albă…curăţenie. Colega mea de salon avea dureri. Numai că nu se urca pe faianţa albă de lângă chiuvetă. Era noapte şi-mi era foame.

După ce trei zile la rând în fiecare dimineaţă am făcut repetiţie generală, în cele din urmă m-am internat la Elias! Exact în ziua în care s-a întors din concediu șeful de secție. Un tip super mişto, ca un actor de Hollywood, medic militar, rece ca gheaţa.

A doua zi după operaţie.

Habar n-aveam unde sunt. Un tânăr simpatic mi-a şoptit la ureche „În sfârşit! N-ai prea vrut să te trezeşti”, mi-a zâmbit şi a plecat.

Mă simţeam ca după un somn odihnitor. A trebuit să-mi scormonesc memoria ca să-mi dau seama cine sunt şi cum am ajuns acolo.

După ceva timp mi l-au adus pe „cel care îl întrece pe Herlea” aşa sonor are. I-am verificat mânuţele, picioruşele, le-a numărat degeţelele…era întreg, frumos şi sănătos!  

Apoi am ajuns acasă.

În uşa sufrageriei mă aştepta un flăcău de doi ani ce mă urmărea  cu interes, să vadă ce am în braţe.

„Ţi-au tăiat bulta? L-au scos pe flăţiolul meu?”

L-a privit  de la distanţă, apoi s-a apropiat, iar când a început să plângă cel mic, s-a oprit în faţa mea şi a zis: „Stii ţe mămică? Du-te înapoi la pistal si du-l si p-ăsta.”