Se oprise moara, erau cuvintele dintr-un cântec ce obișnuia să fredoneze pantofarul. Nu știu să-i fi zis cineva altfel decât ”Se oprise moara”. Mărunțel, așezat pe un scaun cu trei picioare, cu un șorț de imitație de piele? Bucata de mușama sau chiar piele veritabilă îi acopera genunchii.

Cu niște cuițe strânse în colțul gurii, doar când nu fredona desigur, bătrânelul bătea cuițele în încălțămintea fixată pe calapod. Avea un ciocan ciudat cu care putea și să scoată cuițele din tocul pantofului, pentru a schimba foița de metal menit să prevină deteriorarea tocului. Încăperea mirosea tot timpul a cremă de ghete.

Când deschideai ușa clopoțelul agățat deasupra intrării începea să scoată clinchete anunțându-l pe ”Se oprise moara” că are un client. Unul nou sau un client mai vechi. Acesta cu bilețelul în mână încerca să-și ochească papucul de pe raftul cu încălțările reparate.