Primele mele rochițe adevărate, de catifea fină și guler cu danteluță, mi le cumpăra tata din capitală. Când am mai crescut, intrând în rând cu lumea, mama ne ducea la croitorese. La apropierea unor evenimente mai însemnate în ședința de familie restrânsă se lua decizia asupra ținutei de gală.

După un inventar amănunțit al dulapurilor de haine și nelipsitul verdict ”chiar n-am cu ce să mă îmbrac”, urma turul magazinelor de textile. Parcă simt și acum mirosul specific de stofe, mătăsuri și …covoare persane. Nu știu de ce în marile magazine aceste sectoare erau nedespărțite!

Vânzătoarele de materiale textile toate erau proaspăt coafate, bine hrănite, cu unghiile lăcuite, buzele rujate, dar plictisite de moarte. Parcă scria pe fruntea loc, atât cât se zărea de sub bucle: ”n-avem”, sau ”nu ținem”. Aproape că-ți era milă să le deranjezi!

Pe lângă cele blazate se găsea câte-o începătoare, plină de atâta elan muncitoresc încât nici nu aștepta să te apropii bine și te țintuia locului cu ”ce dorți?” Rostit pe un ton atât de autoritar încât îți îngheța sunetul în tine.

Uneori se întâmpla minunea ca să găsim exact ce ne trebuia: materialul, culoarea, calitatea, cantitatea, tot-tot să fie conform cerințelor. Cu marfa în plasă, în funcție de timpul ce ne-a mai rămas la dispoziție am purces către casă, ori direct la croitoreasă!