O duzină de oameni stau îngrămădiți pe un culoar îngust. Jumătate au luat loc pe cele câteva scaune libere, ceilalți se reazămă de peretele vopsit într-un portocaliu optimist. Scepticii nu s-ar dezlipi de ușa cabinetului nici dac-ar suna alarma!

Fiecare nou sosit declanșează aceeași reacție involuntară de a strânge rândurile. Fiecare centimetru contează, nimeni nu cedează. Nu prea se răspunde nici la salutul strecurat printre buzele căzute de decepție: iar e plin coridorul!

• Da? Alo da! răspunde bătrânelul în cele din urmă la al treilea apel.

• Sunt aici, la ușă…

I se dau detalii de pe celălalt capăt al firului, nu trag cu urechea dar e imposibil să nu aud.

• La scări? Am să ies cumva, dar dacă n-o cunosc, nu mă cunoaște…Am să stau în picioare, sunt cu două cârje, ca să mă vadă!

Pentru că l-am văzut venind și știu ce greu se deplasa, nu am putut să nu intervin. Omul deja se ridicase de pe scaun și făcea echilibristică rezemat de cârje și scrutând capătul coridorului.

• Stați liniștit pe scaun! Mai durează până apare…am auzit fără să vreau discuția, de la scări până aici îi ia ceva timp! L-am calmat pe bătrânel care s-a și pus la loc mulțumit că nu mai e rost de alergare.

Într-un târziu a apărut o tânără care l-a recunosut pe loc pe singurul domn cu două cârje pe un coridor îngust!